Pentru o clipa m-am transpus in trecut , in zilele copilariei am retrait acele momente.
Tata taia lemne de cu zori, mama facea focul la plita si punea painea la dospit, iar noi ne trezeam intotdeauna in miros de paine calda si dadeam fuga la plita sa vedem ce se ascunde in oalele aburinde.
Mmm, o delicioasa ciorbita de pui cu taitei, o tocanita de vitel, paine calda in cuptor care deja ne gadila simturile cu mirosul ei si intotdeauna incropea si ceva dulce .Nu stiu unde gasea timpul si energia sa le faca pe toate.
Odata mancarea terminata urma un adevarat ritual: tata intra cu bratul plin de lemne , mai baga un brat in soba, apoi se spala pe maini si ne puteam aseza la masa. Mama rupea painica aburinda si ne-o impartea frateste apoi ne umplea blidele cu mancare. Tata spunea tatal nostru si apoi mancam. Doamne ce gusturi, ce arome, nu stiu ce vrajitorii facea mama ca intotdeauna mancarea ei era cea mai grozava.
Imi amintesc mereu cu mare drag de placinta ei munteneasca cu branza proaspata d evaci si muuulte stafide. Placinta caramida ii spuneam noi copiii. Am facut-o de multe ori de-atunci dar niciodata nu a fost atat de buna ca cea a mamei.
Au trecut multi ani de-atunci , am crescut m-am casatorit, mi-am intemeiat o familie.Din pacate reusim doar in weekend-uri si la sarbatori sa luam masa cu intreaga familie , caci secolul vitezei si-a pus amprenta si asupra acestui obicei. De cele mai multe ori mancam pe fuga cate o gustare ,Si e pacat ca in timp incet incet adevaratele valori se pierd iar bucuria gustului isi pierde din valoare
