Cum invata copiii sa vorbeasca?

 

Miracolul invatarii limbii pare sa confirme unele relatari privind dezvoltarea copiilor. Cei care atrag atentia asupra predispozitiei genetice catre a invata, vor afla un argument pro care sa le sustina conceptiile in procesul de invatare a vorbirii de catre copii. Invatarea vorbirii se bazeaza pe unele lucruri care sunt innascute.

Copiii par sa vina pe lume „inarmati” cu un set de capacitati care ii ajuta sa invete sa vorbeasca. De exemplu, bebelusii nou-nascut de numai cateva zile:

• isi vor intoarce capul si vor privi spre sursa unui sunet;

• prefera sunetele regulate si variate, precum vocile umane, decat zgomotele intamplatoare precum bazaiturile sau clinchetele;

• isi sincronizeaza miscarile corpului in asa fel incat sa „intre in” ritmurile vorbirii pe care o aud;

• pot percepe distinctii extrem de subtile din vorbire, precum diferenta dintre consoanele cu care incep doua cuvinte asemanatoare, de exemplu „bat” si „pat”, diferenta care consta intr-o intarziere de 40 de miimi de secunda in vibratia corzilor vocale;

• prefera vocile subtiri celor groase (tatii si chiar fratii de 10 ani folosesc voci pitigaiate cand vorbesc cu bebelusii);

Cu toate aceste „ajustari” ale simturilor, este aproape inevitabil ca bebelusul sa fie capabil sa intre in dansul vorbirii cu persoana care il ingrijeste.

 

Lingvistul Noam Chomsky (1975) afirma ca, atunci cand vin pe lume bebelusii pe langa faptul ca vin pe lume acordati pentru anumiti stimuli, ei sunt „inarmati” cu abilitatea de a examina limbajul pe care il aud in jurul lor, sa analizeze modelele de limbaj si sa foloseasca aceste modele pentru a-si modela propria vorbire.

De exemplu copii de 2 ani spun „Am doi piciori”. Iuliu, la varsta de 6 ani spune „Nu-ti fa griji, mami, rezistez”, dupa ce mama sa i-a spus „rezista” in timpul unei plimbari cu iahtul.

Asa cum se vede, copilul de doi ani este constient de faptul ca exprimam existenta a „mai mult de unul” prin adaugarea unui i/e la sfarsitul substantivului. Si putem observa ca Iuliu stie ca verbelor li se adauga terminatia „ez” pentru a indica faptul ca actiunea se desfasoara in prezent.

 

Amandoi copii au inteles regulile gramaticale ascultand discutiile adultilor si extragand modele de vorbire. Nu poti sa afirmi ca imita pur si simplu ceea ce spun adultii, pentru ca ei adesea spun propozitii pe care adultii nu le-ar spune.

 

Dar copiii care invata sa vorbeasca au nevoie si de ajutorul adultilor. Exista marturii ingrozitoare despre copii crescuti in izolare sociala care de abia invata sa vorbeasca (Aitchinson, 1998). Exista, de asemenea, relatari detaliate despre copii care au invatat sa vorbeasca in diferite tipuri de familii si contributia parintilor a contat mult.

Felul in care un copil invata sa vorbeasca conteaza foarte mult de felul in care comunicare are loc in jurul sau mai degraba decat a tine de factori genetici. Astfel nu neglija acest aspect si exprima-te in fata bebelusului tau.