Pana nu demult ma inscriam in categoria "singur, dar inca imi mai caut iubirea". Niciodata nu m-a parasit speranta de a-l gasi pe Mr Right for me, indiferent cat timp mi-ar fi luat. Si daca ar fi trebuit sa traiesc o zi, o luna, un an iubirea asa cum mi-o doream, tot nu abandonam speranta. Ei, chiar daca trecusem de 30 de ani inca ma mai vedeam in randul celor ce oricand, si maine, pot avea o intalnire.Ce daca si pustoaica de 17 ani de langa mine face acelasi lucru? Nu conteaza varsta atunci cand vrei sa iubesti…imi spuneam…
Anii au trecut si iata-ma si casatorita si cu copilas acum. Subtil, intr-un mod cat se poate de fin, am trecut in cealalta barca: a celor cu familie, griji, responsabilitati, preocupari specifice etapei, activitati legate de cuplu si copilas. M-am detasat complet de cei pe care i-am lasat in urma traindu-si viata din intalnire in intalnire. Acum privesc cu alti ochi la ei, incep sa descopar generatia ce vine din urma si traiesc diverse controverse… Ajung din ce in ce mai des la replica "pe vremea mea nu era chiar asa". Sa fie semn de imbatranire, de predare de stacheta? Nu-mi doresc sa devin un parinte neadaptat realitatilor vietii curente ale copiilor si adolescentilor, insa sincer ma gandesc ca mult prea devreme ei, copiii nostri vor sa fie mari.
Copiii pe care pana nu de mult ii vedeam jucandu-se in parc, plimbandu-se cu parintii ori bunicii, acum au sarit in barca maturitatii si unii dintre ei se chinuie sa para mari, domnisoare cu pretentii sau pusti smecheri si moderni. Ajunge sa imi para rau de inocenta lor pe care vor sa si-o piarda cu toata indarjirea si sa ii imite pe cei mari, numai ca sa fie cool. Aud ca fetite de 10 ani deja viseaza la baieti, si nu la modul cel mai inocent cu putinta. Imita personaje din serialele pentru adolescenti, se "coafeaza" la moda, isi fac unghiile (chiar si in joaca) si cam stiu ultimele tendinte in moda. Nu mai au preocuparile de altadata care le construiau un bagaj de cunostinte pentru viitor. Tinerii nostri o iau repede din loc, taind parca anii din viata lor si dorind sa devina repede mari. Personal traiesc un sentiment de regret al evolutiei in acest fel a generatiei de azi. Pentru ca am stiut ce inseamna copilaria, joaca, educatia, pentru ca mi-am trait adolescenta frumos si inocent, chiar daca mai tragem si eu ocheade vreunui chipes coleg si cand am fost suficient de matura, am pornit in viata de adult "coapta" fiind si pregatita sa fac fata provocarilor.
Cum credeti ca putem insufla copiilor nostri dorinta de a-si trai anii conform cu varsta si de a nu-i irosi in van pierzand clipe si momente, activitati pretioase specifice anilor lor? Este oare bine sa ii lasam sa fie dusi de val odata cu generatia asta "nebuna" pentru a nu deveni ulterior niste neadaptati? Repet, sunt un om deschis la minte si nu cred in bariere inutile si absurde puse tinerilor, insa… ce facem cand "vreau sa fiu mare" spus de copil, devine "ce ma fac, mi-am scapat copilul din mana?".
