Aseara am gresit.
Tudor are 3 ani si 8 luni si are ritualul sau de culcare: rezemat de perna lui tati plus perna lui cea mica, bea laptic din canita si mami citeste o poveste; apoi stinge lumina, pune capul pe mami si ea il scarpina pe spate si-l mangaie pe capsor, pina i se face somn si cere sa fie pus in patutul lui.
Ei, aseara eram asa de obosita si racita, incat n-am mai avut rabdare sa-l adun de prin casa si sa-l imbrac in pijama (fugea la tati, care se uita la un film), asa ca i-am lasat pe amandoi sa se descurce, iar eu m-am bagat in pat si am atipit.
Dupa un sfert de ora am tresarit din somn si mi-am dat seama ca baietii mei n-aveau nici un gand de culcare; profitand de faptul ca tati nu-i dadea atentie, Tudor se juca sau colora, mai fugea la tataia sa vada ce face etc.
Am strigat la ala micu' sa vina in pat, nici n-a vrut s-auda. Tati a luat problema in mana, l-a bagat in pijama si l-a pus pe olita, apoi l-a trimis in dormitor. Aici, veselie! baiatul meu avea chef de joaca si de citi povestea, cu toate ca se facuse tarziu, iar eu picoteam. Fiindca n-am deschis ochii si nu i-am dat atentie, a fugit sa vada ce face tataia (e modul lui de a trage de timp, cad e vorba sa se culce). M-am dat jos din pat nervoasa ca-mi stricase somnul, l-am luat de-o aripa si l-am pus in patutul lui, fara laptic si fara poveste, si-am stins si lumina. Bineinteles ca au urmat suspinele de rigoare!
Dupa ce m-am calmat, mi-am dat seama ca am gresit si l-am mangaiat sa-l linistesc, apoi l-am leganat sa adoarma.
