Atunci când Mihai Lupu a protestat, în adolescență, față de conținutul slab al revistei liceului a avut parte de o susținere neașteptată: cea a profesoarei sale de limba română. Reacția ei avea în spate capacitatea de conectare cu elevii și inteligența culturală și socială, calități cu ajutorul cărora un profesor poate transforma destine.

Între timp, numele lui Mihai Lupu a ajuns să fie legat deIPSOS România, „laboratorul de cercetare” al României, de festivalul de scurtmetraje într-o companie privată Short Film Breaks și de EDUCab – platforma pentru dezvoltarea capacității locale care își propune, în România, stimularea şi construcţia capacităţii educaţionale din biblioteci. Mihai a răspuns întrebării „Unde ar fi fost #visele tale astăzi?” printr-o mărturie despre curajul de a-ți păstra încrederea în tine când toată lumea încearcă să ți-o submineze.

Cred că eram în clasa a X-a sau a XI-a. Tocmai ce apăruse primul număr al revistei anuale a Colegiului Național ‘Alexandru Lahovari’. Motiv de mândrie de altfel. Eu indignat de calitatea precară a materialului de acolo, un soi de colecție mediocră de texte literare, recenzii plicticoase și fără substanță, știri inutile din zona IT, enumerări de nume de elevi și profesori, cu fotografii și ilustrații de o calitate precară, ce să mai lungesc, câteva zeci de pagini rușinoase pentru orice minte cât de cât obișnuită cu informații și cultură de calitate.

Așa că nu am stat pe gânduri și o zi întreagă am stat să scriu (la mașina de scris, cu indigo, la mamă la birou) peste 10-15 pagini de text, prin care luam la analizat și pus în context toate articolele și ce mai apărea pe acolo, aducând argumente prin care să arăt că ne aflăm în fața unei mizerii de publicații care ar trebui să înceteze să mai existe dacă va continua să promoveze un conținut atât de slab. Țin minte că am făcut multe copii, pentru că a doua zi, de dimineață, cu o oră și ceva înainte să înceapă cursurile, am intrat în cancelarie și am pus pe masa profesorilor, în dreptul fiecărui scaun, câte un exemplar din textul meu pătimaș de indignat la adresa produsului pe care îl consideram de o mediocritate dureroasă, la care, credeam eu, nu puteam să rămân indiferent, adică complice.