El este Dorinel, iar aceasta este povestea lui de viata. Trista, dar, totusi, plina de speranta!
De foarte multi ani mama nu mai spera ca va mai avea vreodata baitel, dar eu m-am gândit sa-i fac o surpriza. Am 12 saptamâni si ea inca nu stie. Abia astept sa o cunosc!
Sunt in burtica ei de 28 de saptamâni, ma simt bine si ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva ma smulge de acolo iar eu nu sunt pregatit. As vrea sa tip dar nu pot sa respir pâna când o doamna doctor ma ajuta si reusesc sa scot un sunet dar inca nu pot respira. Iau si o nota, nota 2 si 5 la cinci minute; nu este o nota mare dar eu sunt mare, am 1200 gr.
Mama e tare fericita dar eu nu stiu daca voi supravietui primei nopti. Plamânii mei nu sunt destul de dezvoltati nici macar pentru a primi oxigenul ce intra prin tubul asta mare din gurita mea.
E dimineata ! Am reusit dar imi este intepat tot corpul, tubul ma deranjeaza si mama nu e lânga mine. Nu e tocmai asa cum mi-am imaginat ca va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am si botezat, de atunci ma cheama Dorinel Tilica.
Zilele trec… multe perfuzii, transfuzii si o face din nou pe mama sa plânga, dar eu voi lupta in continuare. Dupa doua saptamâni mama imi intinde un deget si eu il prind in manuta si n-as mai vrea sa-i dau drumu’. A trecut o luna si jumatate… e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi inlocuit cu o mascuta. E mult mai bine asa ! La câteva zile mama ma ia in brate pentru prima oara. Sunt fericit ! Stau nemiscat si n-as mai vrea sa ma mai dezlipesc de pieptul ei. Parea ca totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc si pe tata. Ii aud vocea si ma straduiesc sa deschid ochii si sa privesc in directia lui. Tata imi vede pentru prima oara ochii negri si mari. E coplesit de emotie. In curând imi verifica ochisorii si d-nul doctor oftamolog sa vada daca vederea mea este in regula dar n-a putut sa ne dea nici o veste buna. Facusem retinopatie si imi pierdeam vederea intr-un ritm alert.
Dupa 3 luni, parintii ma iau acasa, imi cunosc surioara, sunt alintat si rasfatat desi din pacate nu-i vad chipul mamei doar o aud. Cumplite au fost acele zile, dar mai cumplit pentru ca in jurul meu auzeam doar voci: mami, tata, surioara si multe alte voci.
O oaza de speranta se intrevede printr-o operatie la o clinica din America: William Beaumont din Detroit care trebuie inceputa de la o vârsta cât mai frageda, insa costurile sunt cu mult peste posibilitatile financiare ale parintilor mei. Daca la inceput timpul se scurgea in favoarea mea si cu fiecare zi ce trecea sansele sa supravietuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a intors impotriva mea si cu fiecare zi care trece se scurg si sansele mele de a putea vedea vreodata.
Asa m-am gandit sa scriu povestea mea in speranta ca o vor citi destui oameni cu inima buna ce mi-ar putea acorda o sansa sa nu ma intreb niciodata de ce sunt diferit de ceilalti copii, de ce nu ma pot juca, de ce nu pot sa-mi imbratisez mama …
Va multumesc ca mi-ati citit povestea , va multumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
Dorinel Tilica
Mai multe informatii si documente doveditoare veti gasi aici.
Puteti face donatii aici:
Banca Comerciala Romana, Sucursala Stefan Luchian Botoșani
RO68RNCB0579040596800001 -cont Lei
EO41RNCB0579040596800002 – cont in EURO
Cod SWIFT: RNCB ROBU
Titular cont Tilica Mariana (mama)
Telefoane (Tilica Mariana): 0231.549.150 / 0726.453.127