De cate ori ati auzit formula: "copil obraznic" si in cate contexte? De cate ori ati fost martorii unei scene in care adultul este cel care mustra, pedepseste sau ridiculizeaza, apostrofeaza sau jigneste un copil pentru un gest, o purtare, o atitudine sau pur si simplu pentru ca acesta se incapataneaza sa nu se supuna dorintelor adultului? Da, am scris bine, "sa se supuna"!
Avem pretentia sa se supuna; nu sa comunice, nu sa colaboreze, nu sa formeze o echipa cu noi si nici nu suntem dispusi, din diferite motive, sa aflam de ce refuza toate acestea, astfel incat copilul devine deodata obraznic. E obraznic ca scapa obiecte pe jos – uneori un corn prea mare pentru manutele lui mici sau o cana cu apa, e obraznic pentru ca nu merge pe jos dupa un drum lung, ca nu mananca cand i se ofera masa, e obraznic daca uita sa ceara la olita fiind concentrat pe joaca, e obraznic daca isi doreste decoratiunile grozav de frumoase din vitrina gazdei, e obraznic si daca ia din mana altui copil jucaria fara sa ceara permisiunea, e obraznic ca vrea sa mai stea prin parc la joaca, e obraznic: pentru ca tropaie prin baltoace, pentru ca alerga, pentru ca se murdareste de praf sau noroi, ca se impiedica, ca vorbeste prea tare, ca se agata de lucruri, ca isi doreste cu incapatanare ceva, ca nu renunta la o idee, ca isi urmareste un scop si nu se lasa dat deoparte…
E obraznic din mii de motive – chiar daca copilul inca nu detine toate notiunile cunoscute unui adult, din cauza varstei fragede – acelea de a cere si a oferi sau pentru ca nu poate vorbi ori rosti inca formule de adresare. Este obraznic daca isi doreste sa atinga, sa priveasca indeaproape bunuri expuse pentru a fi admirate. Este obraznic si daca centrul sau de greutate inca nefixat il destabilizeaza fizic, se impiedica si cade. Este obraznic si daca plange ca urmare a faptului ca inca nu are capacitatea de a comunica si intelege ceea ce-l supara, o spaima ori o frustrare, refuzand orice actiune conforma cu vointa adultului tocmai prin prisma a ceea ce simte. E obraznic si pentru ca nu a dobandit indemanarea necesara manuirii tuturor obiectelor ce-l inconjoara si totusi are dorinta, curajul, vointa de a le folosi.
Este obraznic pentru toate pretentiile nesatisfacute ale adultilor, justificate sau nu. Nu-mi spuneti ca n-ati vazut macar o data o astfel de scena sau n-ati asezat asupra propiului copil povara atat de mare a dorintelor si asteptarilor voastre. Eu am facut-o! Nu fac parte din categoria paintilor care sa treaca orice razgaiala cu vederea, ba incerc cate putin sa-l responsabilizez cu delicatete, in joaca, cu bucurie si, numai si numai daca Matei isi doreste astfel de lucruri, dar incerc sa nu fiu foarte pretentioasa vis-a-vis de aptitudinile si indemanarea lui Matei la aceasta varsta. Incerc sa nu pun prea multa presiune asupra lui cerandu-i una sau alta, dar ma straduiesc, de fiecare data, sa-i ofer alternative pentru cele mai banale lucruri/chestiuni, incercand astfel sa-i ofer sansa de a invata ca, in viata, intotdeauna ai de ales!
Cred ca cel mai mare dar pe care il putem oferi copiilor nostrii este acela al perceptiei unei vieti cu posibilitati diverse, cu mai multe alternative. Da, e important sa invete sa gandeasca si m-am intrebat daca sta in puterea noastra sa facem acest lucru. Cu siguranta! Adultii iau decizii corecte, de regula, prin prisma experientelor proprii, repetitive sau nu, ori ale altora. Au de regula, la indemana mai multe atuuri, dar cred ca "a gandi" este un verb care se invata. Copiii iau uneori decizii pripite, sub amprenta primului impuls; deseori fac asta si adultii. E natural si e firesc; instinctul primar exista inscris, nevazut, in fiinta noastra. De aici incolo intervin insa primele expriente de viata.
Copilul poate fi invatat sa gandeasca oferindu-i-se alternative pentru actiunile sale, iar daca decizia a fost deja luata, atunci nu ne ramane decat sa discutam pe marginea ei, sa cautam efecte, posibilitati de corijare a unui posibil neajuns, dar mai ales ii putem oferi libertatea de a invata din propriile greseli. Orice decizie a copilului poate fi discutata, asta nu inseamna ca trebuie sa despicam firul in patru pentru fiecare miscare, atitudine, alegere a copilului, ci doar sa-i aratam – ceea ce ar trebui exersat mai des chiar si de catre adulti – ce alte cai de actiune, comunicare etc. ar fi avut la dispozitie. Largirea orizontului copilului prin comunicarea prin joaca sau chiar strict comunicand pe un subiect anume, e de dorit si chiar e necesar.
Poate copilul nu va mai fi "obraznic" daca i s-ar oferi sansa de a-si deschide ochii mintii si ai sufletului asupra perspectivelor vietii. Orice fapta are consecinte! Iata primul pas pe care copilul ar putea sa-l perceapa, daca va fi ajutat: relatia cauza-efect; relatia omiprezenta in viata fiecaruia dintre noi.
Copilul e inzestrat de la nastere cu sensibilitate, emotie, puritate, credinta, curaj si acea naivitate care devine in timp incredere sau neincredere. Tinand cont de aceste divine daruri copilul poate fi ajutat, indrumat sa-si dezvolte emotionalul sau mai nou descoperita inteligenta emotionala, astfel incat sa descopere compasiunea, toleranta si de aici, intelegand relatia cauza-efect, isi poate dezvolta darnicia, dorinta de a ajuta si toate celelate aptitudini pozitive, pana la a-si dezvolta capacitatea de a deveni suport moral pentru cei din jurul sau cu optimism, veselie si curaj.
Nu ma refer la acel suport pe care unii parinti il cer, il "aseaza" asupra copilului inca dinainte de a se naste, oferindu-i viata tocmai in ideea de a le salva casnicia. E crud si inumam sa pui asa o responsabilitate pe umerii unei fiinte abia nascute, ci la capacitatea copilului de a aduce in viata celor din jur bucurie si pace, alinare si entuziasm – toate acele emotii tineresti pe care adultii, in timp, le estompeaza prin rutina, neincredere si voita delasare.
Am observat, totusi, ca un copil devine obraznic intotdeauna in ochiii parintelui unor copii aproape sau trecuti de varsta majoratului si mult mai des in ochii unor varstnici imbratisati confortabil de propriile tabieturi si sieste. Parintiii copiilor de varsta mica spun despre proprii copii ca au personalitate puternica, ca sunt curajosi si fata temeri, ca sunt curiosi si entuziasti, uneori inconstienti, naivi, creduli si niciodata obraznici, sau mai crud, rai. Si aceasta este de fapt realitatea, copiii nu pot fi obraznici; doar cei care au uitat ce inseamna sa ai in preajma un copil mic poate enunta o astfel de prejudecata!
In scrierile crestine se pune accent pe diferenta intre om si fapta, intarind ideea ca nu omul e rau, ci faptele sale sunt rele. Acest concept nu poate fi gresit de buna seama, caci altfel toata filozofia asupra divinului din oameni, a bunatatii innascute, a capacitatii omului de a iubi si darui ar fi contrazise. Transpunand toata aceasta conceptie asupra copilului – adultul in devenire – putem spune ca faptele copilului sunt bune sau rele, si nu copilul in sine e bun sau rau.
In conformitate cu aceasta conceptie am ales sa-l privesc si eu pe Mateiul meu nu doar ca pe un copil curios, tenace, in continua cautare de nou, curajos, incapatanat (a se citi cu vointa de fier), dornic de descoperiri, netemator, visator si jucator novice pe tabla de sah a vietii – neavand puterea de a discerne si de a anticipa efectele actiunilor pe care le intreprinde cu atat de mult entuziasm, ci ca pe un copil care alege, instinctual, sa reactioneze intr-un fel sau altul la mediul său inconjurator, la oamenii pe care ii intalneste si in diferite situatii.
Am simtit cumva ori poate doar intuitiv am "gasit" ca este momentul in care Matei, acum in varsta de 2,3 ani, poate incerca sa inteleaga ce inseamna fapta bună si faptă rea. Poate e mult spus acest "sa incerce sa inteleaga", caci cred in sinea mea ca toate experientele lui Matei ii creeaza un model de comportament pe care intuiesc ca il completeaza toate reactiile mele la experimentele/experientele sale. Am hotarat asadar sa accesorizez combina noastra frigorifica cu un Tabel al Faptelor Bune si al Faptelor Rele.
Fiecare fapta buna este reprezentata cu o fata zambitoare semn de mare bucurie, caci consider eu ca orice lucru bine facut merita recompensat (aplauzele, imbratisarile si zambetele nu mai sunt de ajuns), iar fiecare fapta rea devine o fata intristata, uneori accesorizata de lacrimi daca fapta e mai grava, adica e facuta cu rea-intentie in sensul de sfidare.
Matei o reactionat imediat la scorurile zilnice din tabelul faptelor, ba mai mult rememoreaza in anumite momente ale zilei faptele reprezentate in tabel, povesteste fiecare fapta si concluzioneaza ca e o fapta buna sau o fapta rea. Nu stiu daca intelege cu adevarat sensul faptelor sale ori binele si raul, dar stiu ca este atent si accepta sa conversam despre ele. Ori de cate ori se arata dispus sa povesteasca despre acestea ma alatur lui cu mici comentarii in care ii ofer alternative pentru faptele rele si incurajari si aplauze pentru faptele bune cu mentiunea ca mi-as dori sa repete astfel de fapte.
Spre exemplu, Matei a primit o fata trista in tabelul faptelor atunci cand a luat o jucarie din mana unui copil, fortandu-l pe acesta sa i-o cedeze – fara a cere voie, desi ii este familiara notiunea si de regula procedeaza ca atare, iar eu am ales sa ii las un ragaz sa se calmeze. Apoi i l-am arat pe baietelul care plangea dupa jucaria sa si facand apel la sentimentele lui Matei care este un copil bun, sentimental, visator si darnic, l-am rugat sa inapoieze jucaria rapita, explicandu-i ca sta in puterea lui ca baietelul sa se opreasca din plans si sa fie fericit. Da, am spus bine: sta in puterea lui! Cred ca darnicia este o calitate sinonima puterii si nu slabiciunii. Si exact acest lucru imi doresc sa invete si sa inteleaga Matei.
Nu va imaginati ca Matei cedeaza de buna voie de fiecare data, dar fata intristata ce sta ca martuire cuminte in jumatatea ei de tabel este un bun prilej pentru un "remember" de mai tarziu, iar imaginea baietelului care plangea dupa jucaria sa e un tablou destul de viu si impresionabil pentru cei de varsta lui Matei.
Cat despre faptele bune, acestea, de regula, recompenseaza un comportament pe care doresc sa-l incurajez, exersand, recompensand, rememorand in rastimpuri, incercand astfel ca acestea sa devina o rutina. De exemplu, Matei refuza sa se imbrace de cand am inceput proiectul Olita fericita, iar pentru a-l incuraja sa se imbrace singur – pentru ca prefer sa-l las pe jumatate dezbracat decat sa-l imbrac cu forta sau sa ma targuiesc pentru fiecare articol de imbracaminte – il aplaud si ma bucur zgomotos pentru fiecare reusita a sa de a se imbraca singurel, iar faptele bune se astern vesele in tabelul lor, semn de mare bucurie pentru alegerea lui Matei de a se imbraca fara ajutor din partea mea.
Mesajul pe care i-l transmit astfel lui Matei nu este acela ca trebuie sa se imbrace, alegerea fiind a lui, ci importanta faptului ca reuseste sa se imbrace singur. Acest merit il recompensez cu o fața mare, zambitoare care aduce aminte de un mare succes si indeamna la a fi repetat.
Tabelul faptelor bune nu-si sfarseste menirea aici pentru ca trebuie sa mentionez, ca pe langa Coltul pisicii, acest tabel ce gazduieste faptele lui Matei e o modalitate de a evita orice constrangere de a face sau a nu face ceva. Prefer sa discut cu Matei, la nesfarsit, pe aceeasi tema, sa-l trimit la coltul pisicii daca nu este impresionat, la acel moment, de fata intristata desenata, decat sa-i aplic cine stie ce pedeapsa dupa modelul educatiei de demult.
Am ales sa aplic aceste metode pentru ca eu cred cu tarie ca un copil are capacitatea de a intelege unele lucruri si ca trebuie facut apel, cu rabdare, rabdare si…rabdare, la sensibilitatea acestuia, la dorinta de a fi placut, apreciat, laudat si iubit, la toate emotiile pozitive de care dispune un copil, dar mai ales pentru ca nu cred ca violenta, cruzimea, constrangerea fizica sau emotionala, santajul si altele din aceasta categorie a manifestarilor negative pot da unui copil sansa sa se dezvolte armonios, in siguranta si cu incredere in sine. Ba mai mult, intreg camportamentul negativ(ist), dar mai ales violenta se invata in familie. Violenta sub toate formele ei fizica, verbala etc., abuzurile de orice fel dau nastere unor sabloane comportamentale. Copilul va invata ca cel care tipa mai tare castiga intotdeauna, spre exemplu, si se va folosi in viitor de un astfel de comportament pentru a obtine nu doar atentie, ci si un bun ravnit.
Intuiesc cumva ca micutiii ce abia deschid ochii asupra lumii sunt mici experimente care, daruite din nastere cu tot ce poate fiinta mai bun intr-un om, acumuleaza si toate informatiile experientelor traite, memorand undeva in mintile, sufletele si inimioarele lor bunul si raul faptelor celor cu care relationeaza. Astfel, indraznesc sa spun ca simt ca fiecare copil poate fi programat pentru fericire sau pentru mai putina fericire in functie de disponibilitatea parintelui de a acorda importanta cuvenita fiecarei experiente, dar mai ales daca parintele constientizeaza ca ceea ce seamana in micul copil va culege cand acesta va deveni adult sau chiar mai devreme.
De buna seama ca si eu m-am trezit luata de mana si dusa la coltul pisicii de catre Matei, iar recent mi-a desenat o fata vesela si una trista pe tablelul faptelor bune si rele, intarindu-si gestul cu un "pentru tine, mami!" in doua culori diferite din setul lui de carioca. Asadar, reversul medaliei exista si el va rasari fara sa stim cand, cum si de ce din faptele noastre sadite in inima micului copilas.
Ma astept ca in curand Matei sa paseasca in acel prag al varstei in care sa atinga maximum de egocentrism al existentei sale. Am citit ca va ajunge sa refuze sa ofere, sa imparta orice cu oricine – mai ales jucariile proprii cu alti copii, dar din experientele mamicilor cu copii care au intrat deja pe taramul lui "Nu" se pare ca la aceasta varsta a celor primi 2-3 ani de viata, copiii prefera sa se joace singuri, netulburati, iar majoritatea conflictelor apar in compania altui copil. Ma sfatuiesc de pe acum sa iau aminte si sa nu uit de posibila dorinta a lui Matei de a fi nestingherit centru universului sau.
Obraznic – o prejudecata nemeritata de catre orice copil, razgaiat sau doar cu personalitate puternica, zvapaiat ori dornic de noi experiente, nici un copil nu merita pedepse care sa-l raneasca, sa-l umileasca, sa-i (in)franga spiritul ori care sa-l faca sa se supuna de frica, ci are doar Drepturile de a fi respectat si iubit si Obligatia de a fi copil! Adultul este cel care se presupune ca a avut timp sa-si finiseze trasaturi sufletesti ca rabdarea, toleranta, compasiunea, intelegerea si toate celelalte de felul acesta si care are astfel disponibilitatea de a le pune in slujba – si spre binele – copilului. Mai cred si ca adevarata intelepciune a unui om este iubirea, iar parintele nu poate face exceptie de la aceasta!
