Jurnal de bord – Finally, America!!

Ne-am gandit mult daca sa luam si scaunul de masa pentru  copil (un scaun foarte comod, usor de transportat, se ataseaza cu doua cleme late de masa), insa intr-un final am zis ca nu. Aveam sa regret acesta decizie pentru ca baiatul meu nu a dorit sa manance decat stand pe funduletul lui, fara sa fie tinut de nimeni. Prima zi a mancat in carucior, dar dupa aceea am facut rost de un scaun de masa si totul a revenit la normal. Ma rog, nu prea “ la normal” pentru ca dupa prima masa de dimineata a varsat instantaneu. Fara alte complicatii, fara febra, fara scaune proaste, doar a varsat de cateva ori  si gata. Am banuit ca a fost ceva de la mancare. Si, da, am constat apoi ca iaurtul americanilor, gras, este de fapt un fel de smantana. Deci ceva prea gras pentru gustul lui. Saptamanile urmatoare au fost ok pentru ca dupa acest episod am trecut la mancaruri romanesti: supa de legume, de taitei, de galuste, pui cu cartofi la cuptor, meniul lui Codrin din Romania.

 

Atunci cand plecam in vizite, excursii (Codrin a mers cu noi in toate excursiile la New York, Boston, Hartford, plaja la ocean etc.) borcanasele erau de baza (noi am ales brandul earthbest- dupa ce am mai vorbit si cu alte mame romano-americane), dar si fructele. Si borcanele, si fructele, si apa le tineam intr-o geanta frigorifica si totul a fost ok desi afara erau  si 35 de grade.

Tot cu ajutorul prietenilor am avut si un patut (exact, dar exact ca  cel de-a lui de-a casa) asa ca somnul lui a fost dulce si profund. 🙂

Codrin – Ioan nu a avut deloc probleme cu adaptarea la fusul orar poate si pentru ca era obosit de pe drum iar faptul ca am ajuns noaptea (pe la 10-11 seara) l-a ajutat sa-si intre in program. (Intoarcerea in Romania, insa, a fost o adevarata provocare pentru noi pentru ca baiatul a avut zece (da, 10!!) zile program american: adormea intre 4 si 6 dimineata. Dar despre asta, intr-un alt episod).

 

Pe tot parcursul calatoriei n-am sesizat nici un fel de problema majora la el, ceea ce nu a facut decat sa ne bucure si sa ne dorim sa mai voiajam cu el :-).  NU va imaginati ca n-a plans deloc, ca nu s-a plictisit. Insa pana la urma sunt chestii normale, si noi, adultii, murim de plictiseala la un zbor de sapte ore. Al meu copil nu se sperie de locuri noi, de  oameni – ba dimpotriva ii plac mult necunoscutii, interactioneaza bine cu ei, le zambeste, flirteaza cu ei. Nu are teama nici de zgomote puternice  sau de locuri aglomerate cu zeci de mii de oameni. Din acest punct de vedere, ca de altfel din toate punctele de vedere, suntem niste parinti norocosi si mandri ca avem un astfel de baiat!

 

Singura mea problema legata de el era de fapt diferenta mare de temperatura dintre cea de afara (erau si zile cu 35 de grade si cu umiditate foarte, foarte mare) si cea din magazine, restaurante, etc. unde nu cred ca erau 18-19 grade. Mi-a fost teama ca ne pricopsim cu vreo raceala (noi toti, nu numai copilul). Eram singura mama care-si imbraca pruncul in parcare (ii puneam repede un trening peste pantalonii scurti). Ca sa nu mai zic ca si eu adoptam aceeasi metoda. 🙂

In rest, nimic deosebit. Am remarcat doar ca, spre deosebire de mamele din Romania, cele americance par mai relaxate. Bine, ei, americanii, sunt oricum mai relaxati din fire, dar mamele pareau asa, foarte sigure pe ele si deloc panicate. Nu tind sa-si dadaceasca odrasla prea mult (sunt convinsa ca exista si altfel de mame, eu scriu doar ce am vazut), bebelusii de cateva luni stau si se joaca pe jos, copiii de cativa ani nu sunt batuti la cap sa manance (daca are chef progenitura sa manance bine, daca nu, nu), nu sunt atat de imbracati chiar daca afara burnita putin sau era o adiere de vant. Ce mai, nu sta nimeni cu gura pe ei! Am intalnit un caz care m-a dat gata: o fetita de cinci luni isi bea laptele atat de rece incat mie mi-a inghetat mana numai cand am atins biberonul. Barrrr!!!! Si surprinzator (sau nu) pana acum nu a avut nici o problema: n-a durut-o in gat, nu i-a curs nasul, n-a avut febra. Nu spun ca e bine sau rau, ci pur si simplu asa o obisnuisera parintii de la nastere.

 

Concluzii!

Codrin – Ioan calatoreste foarte bine! America cu siguranta nu va fi ultima lui calatorie in strainatate! (la patru luni a mers in Austria, la schi, cu masina, dar acesta aventura intr-o alta epistola). Si pentru el, dar si pentru noi, ca parinti, a fost o provocare peste care am reusit sa trecem atat de frumos, cu  multa rabdare si cu tone de umor. Am ras cu / de copil, de glume, de nervi, de stress, de oboseala, dar n-am incetat nici o secunda sa zambim, sa fim optimisti.

 Poate ca multi parinti se tem de calatoriile mai lungi pentru ca au citit in carti ca cei mici au teama de necunoscut. Poate ca e adevarat, nu zic nu. Si eu si tatal lui Codrin ne-am gandit ca atata vreme cat noi suntem langa el, cat o sa ne simta dragostea, mirosul, glasul, cat timp nu-l fortam nici fizic si nici emotional si cat nevoile pruncului sunt pe primul plan,  calatoriile pentru el vor fi adevarate aventuri placute. Nu spun ca e usor ca parinte sa mergi in excursii cu un bebelus de cateva luni, dar pana la urma te sacrifici doar un an, maxim doi, apoi totul merge de la sine. E nevoie insa ca ambii parinti sa se implice efectiv, (mai ales tatal), sau daca puteti sa calatoriti si cu un bunic ar fi situatia ideala. Nu as fi reusit sa merg jumatate de lume cu un copil atat de mic si agitat daca sotul meu nu m-ar fi ajutat! A avut o rabdare titanica atat cu pruncul cat si cu mine :-), si asta a contat enorm pentru Codrin – Ioan. Toti trei am facut o echipa buna, am incercat sa ne sustinem si sa nu ne enervam reciproc. Am si cedat pe alocuri (mai ales eu cand realizam ca iar nu am cosulet in avion :-)), dar, per total, calatoriile cu avionul si excursia in sine nu l-au afectat in nici un fel pe copil, iar pentru noi au reprezentat inca un punct de sudura a cuplului.

 

Si inca ceva: am incercat sa fim extrem de flexibili in tot ceea ce am facut! Desi ne-am facut un program de baza (ce si cum sa vizitam, unde sa mancam etc), acum am fost constienti ca depindem de programul copilului, asa ca orice deturnare de la planul initial nu ne-a luat prin surprindere si nici nu ne-a enervat.

In rest, abia asteptam urmatoarea iesire. Deja suntem acasa, in Bucuresti, de prea mult timp 🙂 Poate ca “strainatatea” nu o sa o vedem prea curand (multumim din inima Guvernului :-(), dar cu siguranta in curand o sa strabatem niste carari de munte in cautarea toamnei.