Acum 10 minute am asistat de la geamul meu la urmatoarea scena: o femeie tanara ii cara baietelului ei de vreo patru ani palme la fund pentru ca se daduse cu oja si nu pentru prima oara, din cate am inteles din vorbele ei. Discursul moralizator suna astfel: “De ce faci asta?! Esti femeie?! Spune! Esti femeie?! Daca esti femeie, spune si nu te mai primesc la mine in casa!”.
Am trecut rapid peste declaratia ilogica implicita cum ca nu sunt admise femei la respectiva in casa, insa scena mi-a adus brusc in minte vorbele (cumplite, dupa parerea mea) bunicii mele catre toti copiii ei: “Nu sunteti voi copiii pe care mi i-am dorit…”. Si ma intreb cand visele si sperantele pe care si le face un parinte pentru copiii lui se transforma intr-un model de copil perfect, alaturi de care copilul real nu are nici o sansa si nu poate decat sa-si dezamageasca parintele?
Toti spunem “Nu-mi doresc decat sa fie sanatos si fericit!” si o spunem din tot sufletul, iar cand sunt mici de tot, sunt absolut perfecti. Chiar si cand incep sa vorbeasca, arata ca noi, ne imita in vorbe si gesturi, iar micile semne ale unei personalitati incipiente ni se par absolut adorabile. Vrand – nevrand, invata de la noi sa creada in ce credem noi, sa vada lumea cum o vedem noi, sa tina cu ce echipa tinem noi si ei sunt fericiti sa ne faca placere. Dar pe masura ce cresc, fiecare experienta personala pe care o au (de la faptul ca sora mult-iubita a mamei miroase cam dubios sub parfumul de trandafiri, pana la faptul ca prietenul lui cel mai bun nu crede in Doamne-Doamne, pentru ca parintii lui sunt atei), il va face pe copil sa inceapa sa compare, sa analizeze si de multe ori sa puna la indoiala opiniile si convingerile parintilor. Si asta cu mult inainte de rebeliunea (pre)adolescentina.
Citeste continuarea: 1 2
