Ticuri nervoase la copii – cauze, tratamente, rolul intervenției terapeutice

Ticurile se caracterizează prin mișcare sau vocalizare bruscă, rapidă, recurentă, neritmică și sunt cele mai frecvente tulburări de mișcare la copii. Debutul lor este de obicei în copilărie și ticurile se vor diminua adesea în decurs de un an. Cu toate astea, unele dintre ticuri pot persista și pot cauza diverse probleme, cum ar fi jena socială, disconfort fizic sau deficiențe emoționale. Acestea ar putea interfera cu activitățile zilnice și cu performanța școlară.

Date istorice și științifice despre ticurile nervoase

Din păcate, în rândul populației generale există încă neînțelegeri și concepții greșite despre tulburările de tic. Înțelegerea tulburărilor de ticuri și a comorbidităților asociate acestora este importantă pentru a oferi îngrijiri adecvate pacienților cu ticuri. Au fost efectuate mai multe studii pentru a elucida evoluția clinică, epidemiologia și patofiziologia ticurilor, dar acestea nu sunt încă bine înțelese. Cele mai frecvente tulburări de mișcare în populația pediatrică sunt tulburările de ticuri, inclusiv sindromul Tourette (TS). 

În 1825, medicul Jean-Marc Gaspard Itard a raportat cazul unei nobile franceze care a prezentat mișcări involuntare ale corpului care implicau umerii, gâtul și fața și erau acompaniate de vocalizări, cum ar fi scoaterea de sunete și rostirea unui limbaj obscen. 

Ulterior, George Gilles de la Tourette a făcut referire la acest caz și a raportat nouă pacienți cu tulburări de tic. În aceste rapoarte a descris caracteristicile clinice esențiale ale tulburărilor de tic, cum ar fi debutul precoce, evoluția în creștere și scădere, ecolalia, coprolalia și echopraxia. Pentru o perioadă de timp, ticurile au fost considerate un simptom al tulburărilor funcționale precum isteria, nevroza sau narcisismul. 

În 1968, a fost raportat primul caz al unui pacient ale cărui ticuri s-au ameliorat cu medicamente neuroleptice. De atunci, tulburările de tic au fost discutate în primul rând în context neurobiologic. 

Cercetările arată că, la un moment dat, aproximativ 22% dintre preșcolari dintr-o populație vor avea ticuri, iar aproximativ 7,8% dintre copiii din școala elementară vor avea ticuri. Până la 24% dintre copii au ticuri tranzitorii. Se estimează că între unul și 10 din 1.000 de copii și adolescenți au ticuri cronice (numite uneori și sindromul Tourette atunci când au atât ticuri motorii, cât și fonice). Un părinte ar putea observa mai întâi că al său copil are un tic atunci când el sau ea prezintă mișcări scurte, bruște, stereotipe sau sunete care cresc odată cu stresul, anxietatea sau entuziasmul. Aceste ticuri au o vârstă medie de debut între 6 și 7 ani și au un raport băieți/fete de 3:1. 

Ce cauzează ticurile nervoase?

În timp ce mecanismul exact al modului în care se formează ticurile în creier este necunoscut, afecțiunea se datorează probabil unor tulburări ale neurotransmițătorilor din ganglionii bazali și este întâlnită frecvent la mai mulți membri ai familiei, indicând astfel o posibilă bază genetică pentru diagnosticare. Cu toate astea, nu se știe exact cum sau de ce apar ticurile. Presupunerea este că există un fel de disfuncție în creier, deși nu se poate face un RMN pentru a o testa/confirma.

Componenta genetică a ticurilor nu este întotdeauna o cauză exactă. „Unii oameni ar putea avea ADHD în familie și apoi o altă persoană va avea ticuri sau, în mod similar, cineva poate avea anxietate sau tulburare obsesiv-compulsivă și o altă persoană va avea ticuri, pentru că toate acestea sunt într-un fel legate între ele.” Studiile arată că o persoană cu sindrom Tourette are între 5 și 15% șanse de a avea un copil, un frate sau un părinte cu această afecțiune.

Afecțiuni precum ADHD, tulburarea obsesiv compulsivă, problemele de învățare, anxietatea, problemele de comportament și tulburările de somn sunt frecvent întâlnite în asociere cu ticuri. Unul dintre cele mai cuprinzătoare studii asupra conexiunii a constatat că până la 85% dintre persoanele cu sindrom Tourette vor avea, de asemenea, una dintre aceste afecțiuni în timpul vieții.

Psihologul Michelle Pearce menționează că ticurile sunt, de asemenea, rareori asociate cu un grup de simptome legate de ceea ce numim tulburări neuropsihiatrice autoimune pediatrice asociate cu streptococul (PANDAS). Ea spune că în cazul acestei afecțiuni (pe care ea o numește „diagnostic controversat”) ticurile ar apărea după ce un copil are o infecție streptococică și că apar brusc și sunt intense și severe.

Stresul și anxietatea pot exacerba ticurile la cineva cu o tulburare de tic preexistentă, dar nu le provoacă. Acesta poate fi motivul pentru care a existat o creștere a numărului de copii și adolescenți care au descoperit că ticurile lor au revenit sau au crescut în timpul pandemiei de COVID-19. Nu virusul în sine este cel care cauzează acest lucru, ci stresul blocajelor și a altor restricții. Studii din Marea Britanie, Italia și Suedia au concluzionat o creștere a ticurilor în timpul pandemiei. Experiența trăirii în timpul unei pandemii probabil a exacerbat ticurile la cei care le aveau deja.

Tipuri de ticuri nervoase

Atât ticurile motorii, cât și cele vocale sunt clasificate ca simple sau complexe, deși diferențierea unui tic simplu de un tic complex nu este întotdeauna simplă. 

1. Ticurile motorii simple sunt mișcări scurte, abrupte, repetitive și aparent lipsite de scop și implică doar un grup muscular sau o parte a corpului (de exemplu, față, gât, umerii sau mâinile). Ticurile motorii implică cel mai frecvent ochii și gura, urmate de gât și membre; picioarele și structurile axiale ale liniei mediane sunt cele mai puțin frecvent implicate. 

Exemplele de ticuri motorii includ clipirea, rotirea ochilor, deschiderea mare a ochilor sau a gurii, înclinarea gâtului, ridicarea umerilor și strângerea mâinilor. Pe baza fenomenologiei lor, ticurile motorii simple sunt împărțite în trei grupe: ticuri clonice, distonice și tonice  

• Ticurile clonice sunt mișcări bruște, rapide și scurte de smucitură (de exemplu, clipirea, grimase faciale, smucirea capului). 
• Ticurile distonice sunt mai lente, ducând la posturi anormale susținute pentru scurt timp (de exemplu, o deviere ascendentă involuntară prelungită a ochilor, închiderea ochilor, bruxism, deschiderea gurii sau torticolis). 
• Ticurile tonice sunt contracții izometrice (de exemplu, încordarea mușchilor abdominali și ai membrelor).

Unele ticuri pot duce la întreruperea tranzitorie a activităților motorii în curs sau a vorbirii fără pierderea conștienței. Astfel de ticuri sunt adesea denumite ticuri de blocare.

2. Ticurile motorii complexe sunt cauzate de mai multe grupe musculare și uneori par a fi modele de mișcare intenționate, coordonate sau orchestrate. Exemplele includ atingerea, fluturarea cu mâna, lovitura cu piciorul, săritul, ecopraxia (imitarea gesturilor altora) și copropraxia (efectuarea de gesturi obscene sau interzise sau atingerea necorespunzătoare).
3. Ticurile vocale simple sunt sunete fără sens produse prin mișcarea aerului prin nas, gură sau gât. Ticurile vocale sunt adesea denumite „ticuri fonice”, deoarece sunetul poate fi produs nu numai prin contracția corzilor vocale, ci și prin contracția mușchilor nazal, oral, laringian, faringian și respirator. Exemplele includ tusea, curățarea gâtului, mormăitul, imitarea zgomotelor animalelor și clicurile în limbă. 
4. Ticurile vocale complexe implică mai multe grupe musculare și sunt caracterizate prin cuvinte, fraze sau propoziții. Exemplele includ țipete, ecolalia (repetarea cuvintelor altei persoane) și coprolalia (pronunțarea de expresii inadecvate din punct de vedere social). Coprolalia este observată la 8-17% dintre pacienții cu ST, iar debutul ei este de obicei în jurul vârstei de 15 ani.

”Un copil va face un tic pentru că simte nevoia de a face o mișcare sau de a scoate un sunet care creează o senzație de ușurare sau o scădere a tensiunii”, explică neurologul pediatru Asif Doja. „Copiii mai mari pot verbaliza acea tensiune interioară și acel sentiment de ușurare, dar copiii mai mici nu”, notează el,explicând că, de obicei, copiii de peste 10 ani pot vorbi despre ceea ce simt. De obicei, ticurile încep în jurul vârstei de cinci sau șase ani și ajung la vârf în anii preadolescenti, când se pot agrava și adesea scad după această vârstă, spune el. „Până la vârsta de 18 ani, majoritatea copiilor vor avea fie o îmbunătățire semnificativă, fie o rezolvare completă a ticurilor.”

Citeste continuarea aici.

Clinica Aproape – Permite-ți să fii bine!

Tel: 0722187700
Mail: contact@clinicaaproape.ro
Facebook: https://www.facebook.com/clinica.aproape

foto: Depositphotos.com