Atunci când m-am apucat să-mi cresc copiii, mi-am setat și eu, ca orice mamă fost sau actual-corporatistă, niște scopuri. Ce urmăresc eu să fac cu treaba asta, unde vreau să ajungem… Da. Și m-am concentrat mai puțin pe rezultatele care urmau să vină pe termen scurt, mai degrabă concentrându-mă pe cele pe termen mediu și lung.
Sigur, vreau, ca orice părinte să am niște copiii care să se transforme în adulți sănătoși (fizic și emoțional) și fericiți. Iar, ca să ajung aici, am ales niște metode pe care să le aplic în mod consecvent și consistent.
Și, ca să renunțăm la limbajul de lemn, o să zic în niște cuvinte mai simple și mai de zi cu zi.
Adică, m-am gândit eu că e bine să le urmez interesele, să-i susțin să facă ce cred ei că li se potrivește, sa îi învăț cum să-și identifice și să-și gestioneze emoțiile, să-i ajut să-și dezvolte stima de sine, să „promovez” anumite valori, să ne cultivăm (împreună) bunul simț, respectul față de noi și alții și așa mai departe. Printre toate astea, am ales și să-i încurajez să-și dezvolte imaginația. Mi s-a părut mie important.
Ei, acum trag ponoasele… Pentru că, ai mei copii, cu imaginația bogată, văd (și povestesc) lucrurile diferit de cum le văd eu. Dacă o să vorbiți cu ei, o să aflați că:
1. Îi bat
Inițial auzisem asta doar de la Ema. Fu o întâmplare de acum ceva vreme, când, într-o criză de furie, mi-a tras una peste picior. Când să mi-o tragă și pe a doua, am reacționat și i-am împins mâna, lovind-o și eu, din greșeală tot peste picior.
Citește continuarea pe Qbebe: http://bit.ly/2otvV1Z
