Dacă deja ai certuri cu copilul tău, dacă sunteţi amândoi frustraţi, dacă eşti în căutarea unor cursuri de parenting sau a unor soluţii prin care “să îl determini să…”, opreşte-te, respiră şi hai să îţi prezint şi o altă perspectivă. Cine ştie, poate ajută.
Te anunţ de pe acum că urmează cel mai lung articol pe care l-am scris vreodată (scuze că nu pot fi mai succintă), aşa că dă-ţi voie să îl împarţi în fragmente cum vrei tu, eu nu am vrut să las pe săptămâna viitoare o eventuală parte a doua.
Să începem cu începutul şi să schimbăm perspectiva:
Copiii nu sunt propietatea noastră
Copiii nostri doar ne folosesc ca şi canal către această realitate, ei doar vin prin noi, nu vin din noi. Nu ne aparţin, aşa cum am fost învăţaţi să credem.
“Dacă ne tratăm copiii ca şi proprietate personală comitem un sacrilegiu împotriva Creaţiei şi a Creatorului”, spune Sadhguru
E un mare privilegiu că au ales să vină prin noi, şi nu trebuie să uităm asta niciodată şi să abuzăm de acest privilegiu.
De multe ori ne fălim şi suntem mândri tare că am creat o viaţă! Pe bune??? Am creat un trup, am ajutat cu materialul nostru genetic la formarea vasului în care se va sălăşui viaţa pe care o dă Creatorul doar! Chiar şi aşa, e un lucru miraculos ce “am făcut noi”, spunem. Dar şi aici te invit să meditezi la următoarea idee: cum ai creat acel trup? Cum ai ştiut să divizi celulele, să le dai specializarea necesară, cum ai făcut inima să bată, cât a durat să iniţiezi primele sinapse? Cum de te-ai gândit la sistemul limfatic pentru drenare? Trebuie să fi fost mândră de ideea ta, nu? Simţiţi aroganţa pe care o manifestăm când spunem că “am făcut” un copil?
Am fost aleşi de către sufletul ce şi-a dorit şi proiectat o experienţă fizică în acestă dimensiune pentru a-i fi gazdă, iar Creatorul însuşi a consimţit să co-creeze, să “croşeteze” împreună cu noi, un “costum”, un vas care să fie umplut cu esenţa divină a vieţii individualizate prin sufletul ce a ales să vină spre întrupare.
E o mare binecuvântare să fii ales de un suflet ca şi “portal” către acestă lume şi e o mare onoare că Dumnezeu a lucrat prin tine pentru a îndeplini dorinţa unui suflet aventuros!
Modelul divin si responsabilitatea
Amintiţi-vă cum vă gândeaţi la copilul vostru ( mai ales la primul copil ) înainte de a se naşte. Câtă magie simţeaţi când vedeaţi cum, de la o ecografie la alta, copilul vostru creşte, se desăvârşeşte, devine om! Simţeaţi potenţialul uimitor care se află în el, multitudinea posibilităţilor pe care se pregăteşte să le exploreze pe Pământ. Amintiţi-vă mirarea, uimirea, încântarea, lacrimile de emoţie pe care le-aţi avut când v-aţi privit prima data copilul abia născut. Atunci aţi recunoscut divinitatea din el, v-aţi amintit de Acasă când i-aţi simţit mirosul acela special de bebeluş pur, şi aţi mulţumit din suflet Creatorului pentru acest miracol!
Şi cât a durat starea asta? Un an? Doi? Cinci? Apoi? Apoi copilul a început să fie “şlefuit” de familie, apoi de societate, a început să îşi activeze propriile mecanisme de apărare, să devină cameleonic, sau frustrat, sau îndărătnic, a încercat să se integreze, să facă pe plac adulţilor, să obţină iubirea de care avea nevoie prin diverse mijloace… Strălucirea initială a început uşor-uşor să se mătuiască, să se corodeze, şi ajungem ca la vârsta pubertăţii să avem în faţă o personalitate formată deja şi destul de departe de modelul originar, de care eram atât de încântaţi.
A cui este “vina”? A noastră, a părinţilor, în primul rând, pentru că am uitat să vedem divinitatea din ei. I-am modelat, ca vajnici creatori ce suntem, după chipul şi asemănarea noastră. Si acum nu ne convine oglinda! Sau să fie oare vina părinţilor nostri, că nu ne-au învăţat altfel? Că ne-au modelat după chipul şi asemănarea lor? Atât au ştiut ei atunci, ne spunem, şi concluzionăm: “societatea e de vină! Asta-i viaţa, n-ai ce-i face!” Oare?
