Copiii cei noi salveaza parintii cei vechi? Poveste reala si ce intelegem de aici
Un parinte, fost elev de 9 si 10, pune presiune prin educatia sustinuta asupra copilului sau care este certat si cand ia nota 9 sau 8, care este motivat “poti mai mult, stii bine ca poti” si reuseste sa isi vada visul cu ochii: copilul termina un liceu de mare prestigiu, ia la Bac doi de 10 si un 9,70 si intra printre primii la o facultate de renume.
Insa visul ii devine cosmar in scurt timp. Copilul se uita in ochii tatalui sau si ii spune: “Acum esti multumit? Ti-am dovedit ca pot.” Tatal ii raspunde: “Pai EU sa fiu multumit?? Doar pentru tine ai invatat si ai reusit!”. Raspunsul a venit: “Nu. Nu pentru mine. Ce vezi e doar pentru tine. Pe mine nu ma implineste asa ceva. Dar tu nu ai habar ce imi place mie cu adevarat, pentru ca nu te-a interesat decat sa obtin notele astea mari cu care tu simti ca esti un parinte care a reusit”.
Din pacate, la acel moment parintele nu a inteles nimic. A catalogat copilul drept nerecunoscator si a considerat ca el, copilul, e intr-o mare eroare. In eroare era insa el, parintele.
Au trecut niste ani. Fiul ajunge un avocat de mare succes, cu o cariera de invidiat, cu multi bani, clienti si renume. In acest timp, sufletul lui era gol. Era pe o banda rulanta unde performa, asta stia sa faca dintotdeauna. Visul lui cel vechi, acela de a canta si a picta, ramasese undeva in umbra; canta in timpul liber, la chitara, cu o trupa, ca sa isi bucure inima atat cat se putea.
Nu ii era nici lui clar unde si cand se pierduse de el insusi. De ai lui sa nu mai vorbim. Tatal si mama catalogau relatia cu fiul: “nu stiu cand ne-am distantat in asemenea hal; el nu are timp de noi, nu avem ce sa ne spunem insa este realizat, suntem multumiti si asta conteaza pentru el si pentru noi”. Ei isi traiau filmul din mintea lor, total diferit de realitatea din inima copilului.
Copiii cei noi au sosit. Tu ai un copil de cristal?
Am auzit aceasta poveste cat se poate de reala la un priveghi la care am ajuns insotind o buna cunostinta.
Priveghiul era al baiatului de mai sus care a ales, la putin peste 30 de ani, sa isi puna capat zilelor din pricina golului de neacoperit din el pe care in zadar a incercat sa il umple cu munti de pastile antidepresive dupa ce a fost diagnosticat cu tulburare bipolara. Fosta lui sotie povestea soptit prietenilor faptul ca el era mai ciudat, parca traia in doua lumi, cea in care avea acest succes deosebit si cealalta in care suferea ca si-a ratat viata in care el de fapt trebuia sa faca muzica si pictura.
Parintii erau impietriti de durere si total incapabili sa aiba ceva in minte decat amintiri, culmea, toate continand replici ale fiului din care ei nu au prea inteles nimic, cu atat mai mult sa il fi inteles pe el, sa il fi sustinut si, cel mai greu pentru ei, sa dea drumul controlului si modului in care ei vedeau viata si ii vedeau binele din viitor si sa aiba incredere in drumul si chemarea lui si ce il facea pe el cu adevarat implinit.
