Când copilul nu doarme, de obicei nici mama şi nici tatăl lui nu se odihesc. Numai cine nu are copii nu îşi poate închipui cum cineva poate rezista după nopţi albe în şir din cauză că bebeluşul a plâns toată noaptea.
Cercetătorii australieni spun că este o idee bună să laşi copiii să plângă la culcare, ca parte a strategiei de a-i învăţa să doarmă singuri, în camera lor. Potrivit acestora, nu numai că părinţii vor reuşi în cele din urmă să se odihnească pe timpul nopţii, dar nici nu vor exista efecte negative pe termen lung în ceea ce priveşte traumatizarea psihica a copilului sau slăbirea legăturii afective între copii şi părinţi.
Una dintre metodele de a învăţa copilul să doarmă singur presupune ca părintele să vină lângă copilul care plânge după un anumit interval de timp, interval care creşte progresiv, astfel încât copilul să înveţe să se liniştească singur.
Cealaltă metodă presupune ca părintele să vegheze pătutul bebeluşului, stând pe un scaun, fără să ia copilul în braţe, iar distanţa dintre scaun şi pătuţul copilului să crească progresiv, până când copilul se obişnuieşte să adoarmă singur.
Ambele metote s-au bucurat şi de laude, dar şi de critici aspre, în funcţie de valorile fiecărui părinte în parte. Unii părinţi le-au criticat argumentând că vor duce la traumatizarea pe termen lung a copilului, la distrugerea relaţiei cu părinţii şi la incapacitatea copilului să a-şi manageria stresul, deşi niciuna dintre metode nu presupune să laşi copilul să plângă până a doua zi dimineaţa (ceea ce, într-adevăr, ar crea copilului sentimentul de abandon, l-ar traumatiza şi ar destabiliza legătura afectivă cu părinţii).
Echipa australiană a analizat datele a peste 300 de copii care au avut probleme de somn începând cu vârsta de 7 luni. La jumătate dintre copii s-a aplicat prima metodă, iar la ceilalţi cea de-a doua. S-au urmărit apoi aceiaşi copii, la o distanţă de 6 ani (cu specificaţia că 30% dintre familii s-au retras pe parcursul studiului).
Primele concluzii au fost că bebeluşii au învăţat mai uşor să adoarmă singuri şi dormeau mai mult pe timpul nopţii, faţă de copiii care primeau atenţia părinţilor imediat după ce plângeau. În plus, la vârstă de 6 ani nu s-a înregistrat nicio diferenţă semnificativă între copiii “antrenaţi” şi cei “neatrenaţi” într-ale somnului, în ceea ce priveşte sănătatea emoţională, comportament sau problemele de somn. Nici în ceea ce le priveşte pe mame diferenţele nu au fost majore. Nici în ceea ce priveşte nivelul de depresie sau anxietate, nici în ceea ce priveşte legătura emoţională dintre ele şi copii.
Aşadar, fie că vă lăsaţi sau nu copilul să plângă pentru anumite intervale de timp atunci când îi pregătiţi să doarmă singuri, nu influenţaţi în niciun fel dezvoltarea emoţională a copilului. Cel puţin aşa susţin cercetătorii australieni al căror studiu a fost publicat în revista Pediatrics.
Voi cum aţi procedat cu copiii voştri? De care parte a baricadei sunteţi?
