Era odata un batran care nu fusese niciodata tanar. De fapt, in toata viata sa, nu invatase sa traiasca. Si neinvatand sa traiasca, nu reusea nici sa moara.
Nu avea sperante, nici nelinisti; nu stia nici sa planga, nici sa rada.
Nimic din ce se intampla in lume nu-l indurera, nici nu-l mira. Isi petrecea zilele lenevind in pragul cabanei sale, fara sa arunce o privire macar catre cer, imensul cristal albastru pe care, si pentru el, Domnul il stergea in fiecare zi cu vata moale a norilor.
Unii trecatori ii mai puneau intrebari. Era atat de nins de ani incat oamenii il credeau foarte intelept si incerca sa se imbogateasca din experienta sa de sute de ani.
“Ce trebuie sa facem pentru a fi fericiti?”
“Fericirea este o nascocire a prostilor”, raspundea batranul.
Treceau pe acolo si oameni cu suflet nobil, doritori sa fie de folos aproapelui.
“In ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fratii nostri?” il intrebau ei.
“Cel care se sacrifica pentru omenire e un nebun”, raspundea batranul.
“Cum ne putem indruma copiii pe calea cea buna?” il intrebau parintii.
“Copiii sunt niste serpi. Nu te poti astepta de la ei decat de la muscaturi veninoase dupa ce i-ai incalzit amar de ani la san”, raspundea batranul.
La batranul pe care toti il credeau intelept veneau si artistii si poetii.
“Invata-ne sa ne exprimam sentimentele pe care le avem in suflet” ii spuneau ei.
“Ati face mai bine sa taceti, si asa totul e inutil”, mormaia batranul.
Incet, incet, ideile lui rele si triste incepura sa influenteze lumea. Din coltul sau posomorat, unde nu cresteau flori si pasarile nu cantau, Pesimism (caci acesta era numele de familie al batranului cel inrait) sufla un vant inghetat peste bunatate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau si dispareau.
Toate acestea nu-i placeau deloc Domnului care hotari sa faca ceva.
Chema un copil si-i spuse: “Du-te si da-i un sarut acelui biet batran”.
Copilul asculta. Cuprinse cu mainile lui gingase si grasute gatul batranului si-i dadu un sarut umed si zgomotos pe fata lui zbarcita.
Pentru prima oara, batranul se mira. Ochii lui tulburi se inseninara dintr-o data. Caci nimeni nu-l mai sarutase pana atunci.
Astfel deschise ochii spre viata, iar apoi muri, zambind.
Uneori, intr-adevar, ajunge un sarut. Un “Te iubesc” chiar si doar soptit. Un “Multumesc”. O apreciere sincera. Este atat de usor sa faci fericit pe cineva. Atunci, de ce multi dintre noi nu o facem mai des?
Din aceeasi categorie va mai recomandam urmatoarele articole:
Poveste pentru suflet: Ce conteaza in viata
Poveste de suflet: Dialog intre doi bebelusi nenascuti
Pentru suflet: Papusa si trandafirul alb
foto: Depositphotos.com
