Mi-am pus de multe ori problema educatiei copilului pana la trei ani, si limitele ei, permise, acceptate, aprobate sau nu, sub forma rasfaturilor sau alinturilor de zi cu zi sau chiar pe termen indelungat spre permanent. Matei are doi ani impliniti si pana la aceasta varsta nu pot spune ca a fost un copil constrans sa faca ceva inafara ritmului obisnuit de masa-somn-joaca pe care am incercat sa-l conduc usor, insesizabil spre acea rutina de dorit si atat de insistent mentionata in cartile de specialitate privind cresterea copilului.
Acum la doi ani simt ca urmeaza o noua etapa in dezvoltarea lui Matei; spun simt, caci asa cum la fiecare etapa – ma refer la puseele de crestere, despre care promit sa scriu in curand – am devenit constienta de pragul pe care Matei il depasea cu succes simt si cred ca si de aceasta data, la acest nou prag al celui de-al doilea an de viata, vom fi bine. De aceast data, insa, cu siguranta pot spune ca nu este doar un puseu de crestere, ci cumva Matei se dezvolta comportamental intr-un ritm mult mai alert ca pana acum sau poate ca pana acum ritmul a fost alert, dar abia acum escaladeaza Everestul comportamentului copilului mic, ca un zvacnet, o strafulgerare si o explozie a paletei emotionalului sau.
Prea mare pentru a mai ganguri si a fi leganat, prea mic pentru a-i tine o disertatie pe tema comportamentului, Matei cauta in relatia cu mine noi si noi limite. Testeaza, apasa, impinge limitele, cauta si intinde resorturi, "cere" ingradiri pe care apoi le refuza, se aliniaza la reguli pentru ca apoi sa le incalce voit asteptand reactii, raspunsuri, gesturi, explicatii. Simt uneori ca suntem antrenati intr-un joc, pe o mare tabla de sah, in care noi suntem jucatori, regi si pioni in acelasi timp.
Matei cu siguranta are nevoie de limite, dar si de libertate, dar cel mai mult simt ca are nevoie de siguranta fizica si emotionala, de stabilitate si flexibilitate si intelegere din partea mea. Iar eu ma simt uneori in alerta, incercand sa anticipez, sa inovez, sa improvizez noi metode de a ne petrece zilele obisnuite cu bucurie si veselie, straduindu-ma sa transform clipa de dinaintea unei confruntari in momente de distragere a atentiei, de negocieri blande, de mediere cu fermitate si intelegere a unui pre-conflict intre Matei si cei din jurul sau. Nu e usor sa nu creezi un oarecare disconfort in jur cand esti compania unui copil de doi ani, daca esti in vizita de exemplu, si totusi nu-ti poti lipsi copilul de experiente si nici nu-i poti cere sa aibe rabdarea, preocuparile si mobilitatea unui adult, ar fi nefiresc, poate doar daca copilul in cauza ar avea procupari de geniu sedentar.
De unde stiu cum si cand sa-mi impun vointa? Alegerile sunt de obicei simple; prefer sa planga cateva minute pentru ca l-am deposedat de un obiect cu care s-ar putea rani, o vaza de cristal de exemplu, sau cu care ar putea rani pe altcineva, decat sa fiu martora unui dezastru doar pentru ca nu am luat atitudine; in rest micile experimente neinspirate le tratez cu Coltul pisicii (si reversul sau) sau, mai nou, cu Tabelul faptelor bune si a faptelor rele, mai exact cu un tabel ce infrumuseteaza frigiderul cu fete zambitoate, vesele ca recompensa pentru orice fapta buna si cu fete triste pentru orice fapta rea. Am simtit ca acum este varsta si momentul la/in care Matei este pregatit si poate incepe sa invete deosebirea dintre bine si rau, dintre faptele bune si rele.
Pe langa toate acestea simt totusi ca este nevoie de o alta nunata de adaugat in relatia mea cu Matei. Cuplul nostru copil-mama are nevoie de un up-grade pe dimensiunea comportamentala. Intai de toate am cautat sa-mi lamuresc paleta de culori care defineste Rasfatul si Alintul, dar mai ales am incercat sa inteleg diferentele dintre acestea.
Cu singuranta ca veti fi de acord ca rasfatul, asa cum il percep eu, este acea maniera prin care parintii isi manifesta dragostea, grija si atentia fata de propriul copil prin eforturile permamente, nerostite, constante de a oferi copilului siguranta palpabila a implinirii tuturor nevoilor sale, dar si a dorintelor ca raspuns sau nu la cererile copilului.
Cu toate acestea rasfatul poate fi interpretat in sensul lui negativ ca razgaiala, iar in jurul varstei de doi ani, "teribble twos" cum au numit-o psihologii, razgaiala este accesorizata cu acele tantrumuri pe care rar am intalnit copii sa nu le acceseze macar o data.
Rasfatul este, deci, din punctul meu de vedere o prelungire a alintului, o mare umbrela sub care intra toate acele gesturi care decurg din alint si care se metamorfozeaza in gesturi care perturbeaza, odata lasate sa se dezvolte, comportamentul copilului si care duc la toate acele reactii negative pe care adultii nu stiu uneori cum sa le administreze: nerespectarea regulilor si limitelor impuse, egoismul, egocentrismul, santajul emotional, tantrumurile care se pare ca nu prezinta interes pentru copii daca nu au spectatori. Problema tantrumurilor nu se pune in sensul ca micutii sa nu le mai faca, caci s-a stabilit deja ca majoritatea copiilor le fac, ci cum reactionam in fata acestor tantrumuri, si in sens, mult mai larg, cum (sa) reactionam in fata copilului rasfatat. Cred ca important este sa gasim, fiecare dintre noi, parintiii, metoda proprie, felul unic de a reactiona sau mai concret, stilul personal de parenting care se potriveste copilului si care sa (re)aduca echilibrul atat de dorit in relatia parinte-copil.
Daca rasfatul ar fi doar atat si nimic mai mult, ar fi minunat, dar rasfatul capata nuante inselatoare, mai obscure si mai parsive decat alintul, caci rasfatul devine o constanta in viata copilului, a viitorului adult si a adultului in sine. Astfel, copilul rasfatat inca de mic va deveni un adult care manipuleaza, subjuga si profita din relatiile cu cei din jur nereusind ca adult – si nici in copilarie – sa creeze prietenii si parteneriate bazate pe respect, dezinteres si reciprocitate, iar uneori se simte, poate fara vina lui, un adult care esueza in viata personala sau profesionala din cauza incapacitatii de a respecta norme si reguli si de a se alinia unui mod de viata care presupune constant efort si concentrare pe idealuri proprii, teluri si obiective de implinit sau atins.
„Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale copiilor rasfatati este acela ca nu au invatat sa munceasca pentru ceva ce-si doresc“, spune Buttross.
Aceasta afirmatie imi da ocazia sa mentionez reusita mea in incercarea de a creea un model comportamental pentru viitor vis-a-vis de achizitionarea de jucarii. Matei nu este inca la varsta la care sa-mi ceara cu staruinta sa-i cumpar vreo jucarie, dar are mania jocului cu monezi, despre care stim ca sunt nu doar neigienice, ci si foarte periculoase daca sunt inghitite, astfel ca ideea salvatoare a pusculitei care acumuleaza "fise", dupa cum le numeste Matei, mi-a venit pur si simplu din necesitatea gasirii unei utilitati monezilor atat de mult manevrate de Matei, iar imbinate cu ideea mea de a "sparge" pusculita lunar pentru achizitionarea unei jucarii noi, a facut ca interesul lui Matei pentru monezi sa se diminueze, ba chiar sa participe la alimentarea pusculitei, iar vizita la librarie cu comoara din pusculita sa fie deja un obicei.
In librarie, lucrurile decurg si mai frumos, caci Matei poate alege orice puzzle, in orice varietate de forme, culori sau reprezentari grafice doreste, din cele pe care librarul ni le pune la dispozitie. Iata cum am reusit ca o simpla manie a monezilor sa se transforme intr-un ritual benefic pentru viitor. Matei a invatat asadar, inca de la varsta de 1,6 ani, ca jucariile sunt cumparate ca urmare a unui efort constant si stie ca numai asa pot fi achizitionate acestea, asa incat sper sa preintampinam cu usurinta lacrimile ce vor aparea la varsta la care Matei va decide ca-si doreste, chiar in acel moment, o jucarie noua, caci dupa cum deja va fi stiut pusculita, in preaplinul ei, il asteapta cuminte acasa.
Rasfatul mai poate insemna si cocolosirea excesiva a copilului prin alegerea parintelui de a-si asuma si sarcinile pe care copilul le poate indeplini. Lipsa responsabilizarii copilului inca de mic poate avea ca rezultat rasfatul. Matei la varsta de doi ani poate face foarte multe lucruri, iar printre sarcinile sale, pe care le face – pe toate – cu placere, va pot enumera cateva: udatul florilor din ghivece, strangerea jucariilor, asezarea mesei – ma refer la table-mass-uri, tacamuri si cosul cu paine, ma ajuta, de asemenea, la sortarea rufelor, poate bate un ou pentru omleta etc.
Nu va subestimati copiii! Dati-le posibilitatea si sansa de a-si demonstra ca pot si ca sunt in stare de foarte multe lucruri, isi pot hrani astfel curiozitatea, se simt utili, folositori si capata increderea si dorinta de a experimenta. Aveti incredere in copii si ei vor avea incredere in ei insisi! Un adult de succes este un adult cu experienta, dornic de actiune, implinit, cu simt practic, acesta se capata in timp prin exercitiu nu din carti, nu privind la ceilalti, iar opusul sau este un matur cenzurat de propriile frici induse sau nu, de lasitate si delasare si de complacere si mutumire cu ceea ce i se ofera.
Asadar rasfatul este acea maniera prin care parintele se poate opune inconstient sau nu dezvoltarii copilului sub toate formele ei. Cred cu tarie ca noi, parintiii, ne putem indruma copii astfel incat sa capete experiente diverse, sa le dam posibilitatea sa ia decizii, sa faca alegeri, le putem ocazia de a lupta pentru un lucru ravnit, dorit, le putem oferi inclusiv libertatea de a gresi, dar cel mai important este sa le daruim unica ocazie de a se confrunta cu urmarile alegerilor lor, de a-si asuma greselile, de a suporta repercursiunile si de a invata din consecintele faptelor lor. Raportul cauza-efect este poate cel mai viabil raport din care omul poate invata si prin care poate acumula noi si noi experiente de viata.
Alintul insa e izvorul rasfatului, opusul razgaielii si, cred eu, ca nu reprezinta suplimentul de nedorit de la o anumita varsta, pe care parintele il acorda gratuit copilului. Cand, unde, cum constientizam si putem pune punct alintului din viata copiilor nostri? Poate avea alintul o limita, o granita voita care sa permita copilului sa se stie iubit, dincolo de implinirea tuturor nevoilor si a dorintelor, apreciat. Cum aflam limita fina a alintului manifestata in intimitatea caminului si alintul manifestat in afara acestuia. Cum influenteaza si ce repercursiuni are alintul asupra viitorului adult? Exista o doza de alint care poate fi daunatoare? Poate fi acesta exagerat, dar mai ales poate influenta acesta caracterul si dezvoltarea comportamentala a unui copil? Oare alintul nu vine, nu decurge din dragoste, din adulare, din iubire? Ne putem iubi proprii copii mai mult ori mai putin?
Matei este cu singuranta un copil alintat, de ambii parinti. Dar doza cea mai mare de alint mi-o asum, caci Matei m-a insotit de la nastere, in mod firesc de altfel, in calatoria mea spre atat de dorita destinatie cuplu functional mama-copil bazat pe dragoste si respect reciproc. Un plus de alint ar veni si din faptul ca a fost alaptat pana la varsta de 1,9 luni, iar sanul este si acum zona lui de comfort. La pieptul meu vine cand se loveste sau cand sufera vreo dezamagire din faptul ca nu-i sunt implinite toate cererile lui puerile.
E firesc sa ne alintam copiii fara teama, caci stim ca bebelusii nu pot minti, nu pot disimulta, nu pot mima suferinta; cererile lor de a fi imbratisati, alinati, mangaiati sunt cereri clare si oneste ale discomfortului dat de nastere, de adaptarea la conditiile vietii de nou-nascut.
Cu varsta alintul poate capata noi forme si nuante, trebuie doar ca micul copil sa fie obisnuit cu maniera in care alintul poate evolua in functie de varsta: sunt varste in care alintul inseamna sa-i canti leganadu-l; sunt varste in care alintul inseamna sa-i stergi lacrimile cand a cazut si si-a lovit genunchiul; sunt varste la care alintul inseamna sa-i spui ca o nota mica nu-l defineste ca om; sunt varste cand alintul inseamna tacerea ori o imbarbatare, o imbratisare si multa compasiune la prima dezamagire adolescentina in dragoste; sunt varste cand alintul inseamna sa imparti cu propriul copil aceeasi priveliste asupra unei lebede ce se alinta duios pe luciul unui lac; sunt varste cand alintul inseamna o strangere de mana insemnand " totul va fi bine!"
Toate varstele copilului au alintarile lor, trebuie doar sa respectam fiinta emotionala, spirituala, sociala din/a copilul(ui) nostru, iar cu grija, delicatete si rabdare vom incununa maturizarea trepatata a micii fiinte cu alintari si iubire. Un copil, chiar si un matur, cu rezervorul plin de alintari si iubire, lipsit de umilinte si dezamagiri nemeritate, va putea oferi la randul sau toate aceste daruri minunate primite: compasiune, toleranta, incredere, sprijin, intelegere, mangaiere, speranta, dar mai ales va putea darui copiilor sai toate alinturile varstelor sale.
