La malul marii: Intalnirea Mariei de 8 ani cu Dumnezeu

Stam pe malul marii. Noi doua si o umbrela. Mica, colorata si prea fragila in fata vantului agitat din aceasta zi prea torida de la malul Marii Negre.

Maria imi spune:

–          Hai, mami, cu mine in apa, sa iti arat cum am invatat eu la cursul de inot sa ma scufund si sa inot cu capul sub apa!

–          Nu pot, Maria, sa vin; vantul e prea puternic si ai vazut si tu ca ne-a smuls de doua ori umbrela si a aruncat-o peste oameni, lovind o doamna. Eu stau aici sa imi pazesc geanta si umbrela, te privesc de la mal.

–          Nu, nu, mami, te rog, te rog!! Vreau sa intru cu tine, asa imi place mie, stii bine, nu singurica!

–          Maria, te rog sa dai dovada de intelegere, nu avem cum.

–          Mami, am o idee!! Uite cum facem: il chem eu pe ingerasul meu pazitor si il rog sa ma ajute, sa ne pazeasca umbrela ca sa nu o zboare vantul si sa nu loveasca oameni, cat sunt eu in apa cu mama mea.

Si a strigat pe ingerasul ei pazitor pe un nume pe care nu l-am inteles suficient de repede dar nu am intrerupt-o. Eram destul de uimita de ceea ce auzeam dar nici nu vroiam sa ii spulber increderea in ingerasul ei pazitor si in dialogul dintre ei doi.

“Te rog mult, ajuta-ma si pe mine, sper ca de data asta esti pe aproape, nu ca data trecuta cand te-am chemat si poate aveai treaba de nu ai venit. Uite, vreau si eu sa intru cu mami in apa sa ma vada cum inot dar ea se teme sa nu ne zboare vantul umbrela. Poti veni sa pazesti umbrela? Da? Ai zis ca vii? Si vei sta pe umbrela sa ai grija de ea? Bine, iti multumesc mult!”.

Te mai poate interesa: Durerile iubirii: Pisicuta casnica si prietenul ei, pescarusul calator

–          Mami, hai in apa, s-a rezolvat.

–          Dar Maria, nu cred ca e o idee buna…

–          Mami, tu nu ai incredere in ingerasul meu pazitor? Doar tu m-ai invatat sa cred in el. Uite, eu intr-o noapte acum vreo saptamana, el a venit la mine si m-a luat la el acasa sa imi arate unde locuieste.

–          Cum mami asa ceva??? Ai visat, nu?

–          Posibil, nu stiu exact. Ce stiu este ca eram cu el intr-o masinuta care era prin aer si m-a dus la el acasa.

–          Si cum era casa lui?

–          Pai cum sa fie? Ca o casa de ingerasi. Avea multa lumina, camere frumoase si erau multi prieteni ai lui, tare ocupati dar veseli. Cred ca tot ingerasi erau. Si intr-o camera era si Dumnezeu. Ingerasul meu m-a dus sa il vad si eu un pic.

–          Si cum arata, mami??

–          Ei, era, asa, inalt de tot si foarte foarte bun.

–          De unde stii ca era bun?

–          Nu stiu de unde stiu, asa simteam. Imi zambea si avea o barba alba si multa lumina in jur. Aaaa, si era inconjurat de multe butoaie pline cu iubire. In butoaie erau, asa, inimi mici. Multe inimioare.

–          Si ce facea Dumnezeu cu ele?

–          Pai ce sa faca? El e foarte ocupat, se tot uita la oameni si cum vede pe cate unul trist sau rau sau ca nu iubeste pe nimeni, ia asa ca o seringa, o umple cu inimi din alea mici rosii si paacccc, trage cu inimile alea in acel om. Si atunci omul fie se indragosteste de cineva, fie devine mai bun sau mai vesel si nu mai este asa de trist sau rautacios.

–          Si cat ai stat in vizita asta?

–          Ei, putin, ca ingerasul a zis, hai sa te duci acasa, ca noi avem treaba multa aici. Si m-a luat, din nou prin aer, m-a pupat si nu mai stiu decat ca m-am trezit in patul meu. Si langa mine era, ca de obicei, Pic. (Pic este pisoiul nostru, prieten de nadejde al Mariei, care o pazeste cand doarme, la picioarele ei, ca un soldat credincios). L-am mangaiat si imbratisat pe Pic apoi m-am culcat.

Coplesita de povestea fiicei mele de 8 ani neimpliniti inca, m-am ridicat de pe scaunul de plaja si ne-am indreptat impreuna spre apa. In valurile marii ma tot gandeam cat e imaginatia ei si cat este un vis insotit de un mesaj pe care acesti copii speciali nascuti de noi, parintii de azi, il avem de inteles, despre iubire si despre Dumnezeu.

Evident ca nu voi sti vreodata raspunsul la intrebarile mele. Si nici nu insist.

Important este ca umbrela de soare nu a fost clintita de vant nici macar un pic.

Citeste si: Intamplare adevarata: Cand Dumnezeu ne lasa semne in cale

Autor: Cristina Niculescu

foto: Depositphotos.com