O noua zi se incheie, o zi din toamna anului 2009. E 8.30 seara. Plec de la birou, unde detin o functie cu raspunderi mari, intr-o companie importanta in care muncesc de 16 ani. Este din nou tarziu si ajung grabita la mama de unde trebuie sa o iau pe Maria mea de 5 ani si sa traversez Bucurestiul pana acasa, sa ne incadram intr-un timp de bun simt ca sa ii fac baita, sa citim povesti (nelipsite zilnic inca de cand avea 3 luni), apoi sa o culcam. Nu reusim niciodata ca acest program de seara sa se incheie mai devreme de ora 23.30, chiar 00:00, oricat ma straduiesc, ma agit, ma necajesc, ma blamez ca nici azi nu am avut cum sa plec ceva mai devreme, oricat as fi vrut.
In graba, in mare graba, abia reusesc sa imi salut parintii, sa verific ca totul e ok cu ei: tata te mai doare piciorul?, mama ai fost la dentist azi? dar cu radiografia aceea cum este?
Si tot asa. Ma simt vinovata – si astazi – ca nu am timp nici sa iau loc un pic, este deja prea tarziu si avem de ajuns aproape in cealalta parte a orasului. Stiti si voi la fel de bine ca si mine aceste trairi… Stiu ca vinovatia sau rusinea nu ajuta pe nimeni cu nimic, dar ce sa fac… asta simt in toata fiinta mea. Tare as vrea sa stea altfel lucrurile, insa acesta e un vis prea indepartat…
In drum spre casa, in timp ce gandesc toate acestea cu ochii in lacrimi la volan, copila ma intreaba: “Mami, pe mine de ce nu ma duce transportul gradinitei direct acasa, ca pe alti copii, si eu sunt singura care mai sta cateva ore la bunici pana vii tu sa ma iei?”. Nu apuc sa raspund. In acest timp suna telefonul…de ce nu ma mir. Tot o problema de serviciu. Responsabilitatile ard, lucrurile chiar trebuie rezolvate si eu duc in spate o parte dintre ele, pur si simplu sunt anumite locuri de munca unde nu ai cum inchide telefonul pana a doua zi, lucrurile sunt la foc continuu. Ii soptesc fetitei care tot incearca sa imi atraga atentia … “Maria, mai incet, vorbesc la telefon, stii ca nu e politicos sa vorbesti tare”.
Ajungem acasa, reusesc sa schitez o conversatie cu sotul meu; subiectele pe care vrem sa le atingem sunt asa de multe si desigur ca nu e timp pentru ele.
Trebuie pregatita o cina in graba ca sa ma incadrez in timp, doar doar reusesc sa culc copilul macar azi la o ora mai decenta, ca sa fie odihnita a doua zi, ca asa am citit un articol intr-o revista buna de crestere copii, ca cei mici au nevoie de minim noua ore de somn pe noapte.
In acest timp, Maria ma striga. “Mai incolo, Maria, te rog, incerc sa vorbesc cu tati.” Dupa trei incercari esuate, copilul de cinci ani vine la mine la bucatarie, imi ia mainile in mainile ei, isi pune manutele pe obrajii mei si ma priveste fix in ochi. Si imi spune : “Mami, ai ochi asa de frumosi. Hai sa te invat sa asculti cu ei. Eu si asa te ascult pe tine, mami, cand imi vorbesti, cu ochii. Asa ajung mai repede la inima vorbele. Fa-ti timp, mami, sa ma asculti macar cu ochii”. Apoi a plecat, tarandu-si soricelul de plus dupa ea.
Citeste continuarea: 1 2
