Nu că-s moldoveancă („pe trei sferturi”, ca să nu fac nedreptate „sfertului” meu de rucăreancă – bunicii dinspre tată, adică), dar zic aşa: bucate mai gustoase ca-n Moldova smântânii şi-a plăcintelor n-ai să găseşti în multe locuri din lumea asta. (Şi-ar trebui să mă credeţi pe cuvânt, c-am bântuit şi ţara, şi-ntinsul lumii, în căutare de reţete şi gusturi care definesc locuri şi oameni!).
Prietenul Radu Anton Roman mi-ar da şi el dreptate, măcar că era făgărăşean şi nu se ştia decât „c-oleacă de sânge de tătar din neamul Mârza” (deşi afirmaţia asta-i mai mult ficţiune, legendă, meşteşug de specialist în PR, că adică de ce era el mai altfel decât neamurile lui, de ce îi era lui simţul gustului mai ascuţit?). Acuma, şi prin satul bunicilor mei dinspre mamă, ca şi prin cel al bunicului patern – undeva, nu departe de matca lui Ştefan Vodă cel Sfânt – trecură tătarii, dar eu nu cred să am în vine ceva sânge de războinic cu ochi migdalaţi.
De-aia zic, îmi plac plăcintele, şi zemurile noastre cele acrite cu borş de putină, şi mămăliga cu chişleag, şi sarmalele. Iar dacă a venit vorba de sarmale, vă mai spun aşa: când aveţi vreme (şi când aveţi cu ce şi unde, că astea-s bucate de făcut în gura sobei, după ce ai tras cărbunii) faceţi, ia, aşa, nişte sarmale mai grase, c-oleacă de slăninuţă afumată într-însele, cu carne de porc şi de vită (să le dea şi-un pic de tărie), ceapă, orez şi o legătură zdravănă de mărar proaspăt, răsucite în foi de varză murată (puse de cu toamnă în butoi). Şi aşezaţi-le ‘mne’voastră nu în oală de fontă ori emailată (ca orăşeanul), nici în oală de lut (ca vâlceanul de la Horezu, ori ca bucovineanul de la Marginea), ci-n ditamai bostanul, scobit cum se cuvine şi transformat, ad-hoc, în vas de gătit. Mai puneţi înăuntru o crenguţă de cimbru uscat, vreo câteva foi de dafin, sare, piper, şi-un praf de… poveste. În rest, n-ar mai trebui decât s-aveţi răbdare să se fiarbă/coacă sarmalele în gura sobei… şi-apoi „Poftă bună”!
Citeste zilnic retete minunate pe ANTENASATELOR.RO.
