Bunica făcea dulceață din tot ce-i aduceam din larga grădină (și de dincolo de ea, din buza grădinii). Veneau, pe rând, cireșele și vișinele, zmeura și căpșunile, afinele și murele, coacăzele („gard viu” în partea dinspre casă a grădinii; din boabele lor pregătea bunica și-un vin de leac), socul și trandafirii, zarzărele și caisele, de nuci verzi și de măceșe, apoi… prunele mari, zise „băldane” și prunele albe mai mărunțele. Ce mai! – era raiul dulcețurilor, acolo, în casa de pe Valea Tazlăului! Mie mi-a rămas să fac… dulceață de amintiri! Ori… după rețete „din amintire”.
Cum e și aceasta a dulceții de coacăze.
La un kilogram de coacăze (roșii sau negre) ai trebuință de tot atâta zahăr tos, de jumtate de litru de apă (de fântână sau de izvor) și de o jumătate de lămâie.
Desprinse cu grijă de pe ciorchine, coacăzele se spală în apă rece apoi se trece la muncă migăloasă: cu un acușor – din cel de făcut dantelă cu colțuri pentru mânecile și pieptul iei – se scot sâmburii. Se topește zahărul în apă, apoi se pune pe plita fierbinte și se lasă să fiarbă până se leagă un sirop translucid. Se trage vasul pe marginea mașinii (a plitei, a aragazului), se toarnă fructele-n siropul arzânte și se adaugă zeama lămâiei. Se va lăsa așa, să se pătrundă unele de altele, cam un ceas, după care se trece din nou pe flacără și se fierbe până ce dulceața se leagă, iar fructele și-au lăsat culoarea și textura în ea.
Spre deosebire de alte dulcețuri, aceasta trebuie să aibă o cantitate mai mare de sirop, în raport cu fructele.
Coacăzele conțin o substanță gelifiantă care va îngroșa dulceața, pe măsură ce se răcește, și îi va da un aspect deosebit.
Mai multe retete delicioase gasesti pe ANTENASATELOR.RO.
