La grădiniță este cuminte, ascultă educatoarea și se înțelege bine cu ceilalți copii. Bunicii spun că este un îngeraș, iar la prieteni se comportă exemplar. Dar când ajunge acasă și o vede pe mama, parcă se transformă. Plânge pentru orice, răspunde obraznic, refuză să coopereze și izbucnește din motive care par neînsemnate. De ce tocmai mama, persoana care îi oferă atât de multă grijă și afecțiune, ajunge să suporte cele mai intense crize de nervi? Explicația este mai complicată decât pare și are legătură cu dezvoltarea emoțională a copilului, oboseala acumulată și relația cu persoanele apropiate.
„La grădiniță nu avem nicio problemă cu el. Este atent, cooperant și respectă regulile.” Pentru multe mame, cuvintele educatoarei sunt greu de împăcat cu ceea ce se întâmplă acasă. Același copil care a stat liniștit la masă și și-a așteptat rândul la joacă poate face o criză de plâns fiindcă mama i-a tăiat sandvișul în două sau i-a adus paharul greșit.
Uneori, schimbarea apare chiar din momentul în care copilul își vede mama. Aleargă să o îmbrățișeze, apoi începe să se plângă, să ceară lucruri și să protesteze la aproape orice propunere. Mama încearcă să afle ce s-a întâmplat, dar primește răspunsuri precum „Lasă-mă!”, „Nu vreau!” sau „Ești rea!”.
Deși asemenea episoade pot fi foarte solicitante, ele nu înseamnă automat că mama a greșit în educația copilului sau că acesta o respectă mai puțin decât pe ceilalți adulți. Comportamentul copiilor se schimbă în funcție de mediu, de solicitările la care sunt expuși și de capacitatea lor de a-și gestiona emoțiile.
1. Copilul s-a controlat toată ziua, iar acasă nu mai are resurse
Imaginează-ți cum arată o zi obișnuită pentru un copil de patru sau cinci ani. Trebuie să se trezească la o anumită oră, să se îmbrace, să ajungă la grădiniță, să respecte programul, să împartă jucării, să aștepte, să asculte indicațiile adulților și să se adapteze permanent la ceilalți copii. Chiar dacă îi place la grădiniță, toate acestea presupun un efort considerabil. Poate un coleg i-a luat jucăria preferată, dar a reușit să nu plângă. Poate ar fi vrut să continue un joc, însă a acceptat să treacă la următoarea activitate. Sau poate s-a simțit copleșit de zgomot, dar a încercat să se comporte conform regulilor.
Când ajunge acasă, toate emoțiile acumulate pot ieși la suprafață dintr-odată. Specialiștii folosesc expresia after-school restraint collapse pentru a descrie această descărcare emoțională care apare la unii copii după o zi în care au depus mult efort pentru a-și controla comportamentul. Conceptul este folosit în educația parentală, deși nu reprezintă un diagnostic medical.
Copilul poate începe să plângă pentru că nu găsește o jucărie, se poate supăra când i se cere să se spele pe mâini sau poate refuza mâncarea pe care o solicitase cu doar câteva minute înainte. Problema aparentă este mică, dar vine după multe ore de solicitare. Psihologii de la Child Mind Institute explică faptul că unii copii își consumă resursele de autocontrol la școală, iar tensiunea acumulată devine vizibilă abia când ajung acasă.
De ce este copilul irascibil după școală: oboseală, foame sau suprastimulare?
2. Mama poate fi persoana în prezența căreia copilul își exprimă mai ușor emoțiile
Există o explicație populară potrivit căreia un copil se poartă cel mai urât cu mama fiindcă lângă ea se simte cel mai în siguranță. Ideea conține o parte de adevăr, dar trebuie înțeleasă corect. Copiii pot manifesta mai ușor emoțiile dificile în prezența unui adult familiar, în care au încredere și de la care așteaptă sprijin. Pentru mulți, această persoană este mama. Pentru alții poate fi tatăl, bunica sau un alt adult care îi îngrijește constant. La grădiniță, copilul poate depune eforturi să se conformeze regulilor. Acasă, unde mediul este familiar, poate renunța la o parte din acest control. Astfel, nemulțumirile și frustrările devin mai vizibile.
Dar asta nu înseamnă că orice comportament agresiv este o dovadă de iubire sau de atașament sănătos. Crizele pot apărea și din cauza stresului, a unor dificultăți de dezvoltare, a regulilor neclare ori a problemelor din mediul familial. Faptul că un copil se descarcă emoțional lângă mama lui poate avea legătură cu încrederea, dar nu este o regulă universală și nici o explicație suficientă pentru orice comportament dificil.
3. Copiii mici nu știu încă să exprime în cuvinte tot ceea ce simt
Un adult obosit după o zi dificilă poate spune: „Am avut prea multe lucruri de făcut, sunt iritat și am nevoie de o jumătate de oră de liniște”. Un copil de trei ani nu are, de obicei, aceleași resurse de exprimare. Simte oboseala, frustrarea sau dezamăgirea, dar nu reușește întotdeauna să identifice emoția și să o comunice. Așa că spune „Nu te mai iubesc!”, aruncă o jucărie sau începe să plângă fiindcă mama nu i-a oferit exact farfuria pe care o voia.Potrivit Academiei Americane de Pediatrie, crizele de furie sunt frecvente în primii ani de viață, în special între unu și trei ani, pe măsură ce copiii învață să își gestioneze emoțiile și să tolereze frustrarea.
Capacitatea de autocontrol se dezvoltă treptat. Un copil mic poate înțelege o regulă atunci când este liniștit, dar poate avea dificultăți să o respecte în mijlocul unei crize puternice. De aceea, explicațiile lungi și întrebările repetate sunt rareori utile în momentul în care copilul țipă și plânge. Mai întâi are nevoie să își recapete calmul, apoi poate discuta despre ceea ce s-a întâmplat.
4. Foamea, oboseala și lipsa timpului petrecut împreună pot amplifica reacțiile
Uneori, motivul pentru care copilul izbucnește imediat după grădiniță este mult mai simplu decât pare. Poate nu a mâncat suficient la prânz, nu a dormit bine sau a avut o zi zgomotoasă. Poate și-ar fi dorit să se joace cu mama, dar imediat după ce au ajuns acasă a auzit: „Schimbă-te, spală-te pe mâini, fă-ți temele și vino la masă”. Din perspectiva adultului, sunt cerințe obișnuite. Pentru un copil deja obosit, ele pot deveni prea multe.
Specialiștii de la Child Mind Institute recomandă ca unii copii să aibă o perioadă de relaxare după școală, înainte de teme sau alte activități solicitante. O gustare, puțin timp liber ori o activitate liniștită pot reduce tensiunea acumulată. Poate copilul vrea să stea zece minute lângă mama fără să fie întrebat nimic. Sau preferă să deseneze, să se joace cu mașinuțele ori să povestească abia după ce a mâncat.
În loc să înceapă imediat cu „Cum a fost la grădiniță? Ce ai mâncat? Ai fost cuminte?”, mama poate încerca o abordare mai simplă: „Mă bucur că te văd. Hai să mergem acasă și să stăm puțin împreună”.
5. De ce cu tata sau cu bunicii se poartă uneori diferit?
Diferența de comportament nu are întotdeauna legătură cu preferința pentru un anumit adult. Dacă mama se ocupă cel mai des de pregătirea pentru grădiniță, mese, teme, baie și ora de culcare, ea este și persoana care trebuie să impună cele mai multe limite. Copilul poate protesta mai des tocmai pentru că interacțiunile cu ea includ numeroase cerințe și tranziții.
În schimb, dacă bunicii îl văd doar câteva ore și își petrec timpul jucându-se împreună, contextul este diferit. Copilul nu are neapărat aceleași responsabilități sau aceleași motive de frustrare. Contează și stilul fiecărui adult. Un părinte poate avea reguli foarte clare, în timp ce altul negociază mai mult sau renunță mai repede când copilul începe să protesteze. Asta nu înseamnă că unul dintre ei este automat un părinte mai bun. Dar diferențele mari între așteptări pot crea confuzie, iar copilul poate învăța să reacționeze diferit în funcție de răspunsul pe care îl primește.
O discuție între adulții implicați în creșterea copilului poate ajuta la stabilirea câtorva reguli comune, mai ales pentru comportamente precum lovitul, aruncarea obiectelor sau refuzul repetat al unor activități necesare.
6. Ce poate face mama când copilul țipă, lovește sau spune „Te urăsc!”?
Este probabil cel mai greu moment al zilei. Mama este și ea obosită, are de pregătit cina, poate trebuie să răspundă la mesaje de serviciu, iar copilul începe să țipe pentru că nu primește ceea ce cere. Primul impuls poate fi să ridice vocea: „Termină odată! Toată ziua ai fost cuminte și acum faci numai scandal!”. Problema este că țipetele adultului pot amplifica tensiunea, mai ales când copilul este deja copleșit.
O abordare mai utilă presupune câteva lucruri concrete.
În primul rând, oprește comportamentul periculos. Dacă cel mic lovește, mușcă sau aruncă obiecte, intervino ferm și calm. Poți spune: „Văd că ești foarte supărat. Nu te las să mă lovești”. Îndepărtează obiectele periculoase și asigură-te că nimeni nu este rănit.
În al doilea rând, folosește propoziții scurte. În mijlocul crizei, copilul are dificultăți să urmărească explicații complicate. „Sunt aici”, „Ești supărat” sau „Vorbim după ce te liniștești” pot fi mai potrivite decât o lecție despre comportamentul frumos.
În al treilea rând, păstrează limita. Dacă ai spus că nu poate primi încă o oră de desene animate, nu schimba regula doar pentru a opri plânsul. Poți recunoaște dezamăgirea copilului fără să îi îndeplinești cererea: „Știu că mai vrei să te uiți. Astăzi timpul pentru desene s-a terminat”.
Când copilul este pregătit, îl poți ajuta să găsească o altă modalitate de a exprima ceea ce simte. „Data viitoare poți să-mi spui că ești supărat, fără să arunci jucăria.” Specialiștii de la Harvard Health descriu această abordare prin conceptul de coreglare emoțională. Adultul își gestionează mai întâi propriile reacții și îl ajută pe copil să recunoască emoțiile și să găsească modalități de a se liniști. În timp, copilul poate învăța să folosească singur aceste strategii.
7. Ce să nu îi spui copilului după o criză de nervi
Unele replici rostite din oboseală sau frustrare pot adăuga rușine peste emoțiile pe care copilul deja nu știe să le gestioneze.
„Uite ce frumos se poartă ceilalți copii!”, „Numai cu mine faci așa!” sau „M-ai supărat atât de tare, încât nu mai vreau să vorbesc cu tine” pot accentua conflictul fără să îl ajute să înțeleagă ce ar putea face diferit.
Comparațiile cu alți copii pot fi deosebit de dureroase, mai ales atunci când cel mic a depus deja mult efort pentru a respecta regulile de la grădiniță sau de la școală.
Asta nu înseamnă că mama trebuie să accepte orice. Poate spune clar că este obosită, că are nevoie de o pauză și că anumite comportamente sunt inacceptabile. Diferența este între a critica un comportament și a-l face pe copil să creadă că el, ca persoană, este problema.
„Nu este în regulă să lovești” transmite o limită. „Ești un copil rău” pune o etichetă asupra lui.
Iar dacă mama și-a pierdut cumpătul și a țipat, poate reveni asupra momentului: „Am ridicat vocea și îmi pare rău. Eram foarte supărată, dar trebuia să vorbesc altfel. Hai să vedem cum procedăm data viitoare”.
Copilul învață și din felul în care adulții își repară greșelile.
8. Când crizele de nervi nu mai pot fi puse doar pe seama oboselii
Deși izbucnirile emoționale sunt frecvente în copilăria mică, nu orice criză trebuie considerată o etapă normală care va trece fără sprijin. Este important să ceri sfatul pediatrului sau al unui specialist în sănătatea mintală a copilului atunci când episoadele sunt foarte frecvente, durează neobișnuit de mult, implică agresivitate periculoasă sau afectează semnificativ viața familiei.
Merită investigate și schimbările bruște de comportament, mai ales dacă apar împreună cu tulburări de somn, refuzul de a merge la școală, retragere socială, dureri frecvente fără o explicație clară sau dificultăți de comunicare. Academia Americană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului recomandă evaluarea de specialitate în cazul crizelor severe, persistente ori care implică rănirea propriei persoane sau a celorlalți.
Uneori, în spatele comportamentului se pot afla anxietatea, dificultățile de adaptare, problemele de somn, sensibilități senzoriale sau alte nevoi care trebuie înțelese. O criză de nervi, luată separat, nu înseamnă că un copil are o tulburare de dezvoltare ori o problemă psihiatrică.
Ce trebuie sa-ti intrebi NEAPARAT copilul dupa ce ai tipat la el
Copilul care se descarcă acasă are nevoie de înțelegere, dar și de limite
Poate cea mai importantă schimbare de perspectivă pentru o mamă este să nu privească fiecare izbucnire ca pe o provocare personală. Un copil care țipă după grădiniță poate fi epuizat. Unul care refuză să coopereze poate fi frustrat că nu are suficient control asupra programului său. Altul poate avea nevoie de mai multă atenție, de reguli consecvente sau de sprijin pentru a învăța să își exprime emoțiile. Explicațiile pot fi diferite, iar soluțiile trebuie adaptate copilului și situației.
Înțelegerea emoției nu înseamnă acceptarea loviturilor, a jignirilor sau a distrugerii obiectelor. Înseamnă să îi arăți copilului că poți recunoaște cât de greu îi este, păstrând în același timp limitele care îl protejează pe el și pe ceilalți. Iar uneori, după o zi în care a încercat să respecte zeci de reguli, ceea ce îi trebuie cel mai mult unui copil este foarte simplu: o gustare, câteva minute de liniște și un adult disponibil să îl asculte.
Surse: Child Mind Institute, Understood, Harvard Health Publishing, American Academy of Pediatrics
ID 161013114 © Fizkes | Dreamstime.com