Ce nu ne spune nimeni este că sentimentele se generează din interior și că noi suntem cei care care ne construim conceptele. În consecință, nu e nimeni responsabil să umple golurile mele interioare. Și nici statul cu oricine nu e o garanție că o să fii cu cineva. Dincolo de durerea firească oricărei despărțiri, nu-mi poate fi frică de singurătate decât dacă nu sunt aproape de propria persoană și dacă nu-mi definesc corect conceptul de singurătate.
Așadar, tu ce faci de teama fricii de singurătate? Încerci să îți controlezi partenerul care te amenință cu ruperea relației prin furie, lacrimi, blamare sau supunere necondiționată? Accepți lucruri care ți se par de neaaceptat? Îți găsești argumente prin care, indiferent cât de rău este, tot e mai bine decât să rămâi singur? Simți că, orice ar fi, nu poți face față scenariului în care te imaginezi singur?
Ei bine, adevărul este că maturitatea deplină presupune să accepți că ne naștem și murim singuri, indiferent de câtă lume se prezintă la botez sau la înmormântare. Și că, dacă între cele două evenimente nu te simți singur, acest lucru nu se datorează faptului că trăiești în înghesuială, ci gradului de mulțumire cu propria persoană. Pentru că da, gradul de auto-acceptare este invers proproțional cu frica de singurătate. Altfel spus, ce ne sperie nu este răspunsul la întrebarea „ce fac dacă pleacă” ci cel la „ce fac doar cu mine după ce pleacă?”
