Imaginează-ți un bebeluș, singur, absolut singur, în întuneric și frig. Care nu se poate descurca singur. Nu se poate hrăni, nu-și poate schimba scutecele, nu se poate încălzi. Nu poate supraviețui. Rămas singur suficient timp, pur și simplu va muri. Multiplică ce ai reușit să simți de vreo mie de ori. Cam așa se simte frica de singurătate. Chiar dacă ai ajuns adult. Dar cum se pretrec lucrurile? Și care este impactul fricii de singurătate în viața celui care o trăiește?
Frica este o emoție, singurătatea este un concept. Care concept, ne induce nevoia de a obține identificare în afara noastră. Cum ne construim conceptul? „E bine să fii, mamă dragă, și tu cu cineva”, „Să nu rămâi singur la bătrânețe”, „orice e mai bine decât să fii singur” – toate acestea sunt frânturi de filozofii de viață pe care le-ați auzit, presupun. Și nu doar o singură dată. Filmele și cărțile contribuie și ele la povestea conform căreia suntem incompleți dacă nu suntem cu cineva. Nu-i așa? Numai prezența „sufletului pereche” ne poate scuti de golul din suflet și din existență, ne poate scuti de sentimentul de inutilitate.
Odată ajuns aici, nu e deloc complicat să lași frica de singurătate să facă alegerile în locul tău. Nu contează dacă asta înseamnă să te căsătorești cu cine e la îndemână chiar dacă e departe de ceea ce de fapt ți s-ar potrivi sau îți dorești. Sau dacă rămâi într-o relație care te chinuie sau în care simți că nu te mai regăsești (asta dacă te-ai găsit vreodată). Important e doar să nu rămâi singur(ă).
