„Pe el îl ierți mereu, dar pe mine mă cerți pentru orice!” Este o replică pe care mulți părinți cu doi sau mai mulți copii au auzit-o măcar o dată. Prima reacție este, de obicei, să nege: „Nu este adevărat! Vă iubesc la fel de mult!”. Dar dacă, fără să își dea seama, mama sau tata chiar îl tratează diferit pe unul dintre frați? Cercetările arată că favoritismul parental este un fenomen real, iar consecințele lui pot fi resimțite mult timp după ce copiii au crescut. Există însă o diferență între a răspunde nevoilor fiecărui copil și a-l avantaja constant pe unul dintre ei. Iată șase semne care merită atenția părinților.
Într-o familie cu mai mulți copii, lucrurile rareori se împart perfect egal. Un copil are nevoie de ajutor la teme, altul trece printr-o perioadă dificilă, iar cel mic poate solicita mai multă supraveghere. Părinții încearcă să răspundă tuturor acestor nevoi, uneori cu prea puțin timp și prea multă oboseală.
Dar imaginează-ți următoarea situație: doi frați se ceartă pentru o jucărie. Unul începe să plângă, iar mama îi spune celuilalt: „Lasă-i-o lui, că știi că se supără repede!”. A doua zi se întâmplă ceva asemănător. Peste o săptămână, copilului mai înțelegător i se cere din nou să cedeze.
Fiecare episod pare neînsemnat. Privite împreună, însă, asemenea situații pot transmite un mesaj dureros: nevoile unuia dintre copii sunt mai importante decât ale celuilalt.
Există cu adevărat copilul preferat? Ce spun cercetările
Un studiu publicat în ianuarie 2025 în revista Psychological Bulletin, sub egida Asociației Americane de Psihologie (APA), a analizat date provenite de la 19.469 de participanți pentru a identifica factorii asociați cu tratamentul preferențial al copiilor.
Cercetătorii Alexander Jensen, de la Brigham Young University, și McKell Jorgensen-Wells, de la Western University, au constatat că părinții tind să ofere un tratament mai favorabil fetelor, precum și copiilor descriși drept responsabili, organizați și cooperanți. De asemenea, frații mai mari tind să primească mai multă autonomie.
Un detaliu interesant este că atât mamele, cât și tații au raportat tendința de a favoriza fetele. Cercetătorii se așteptau inițial ca părinții să îi favorizeze mai degrabă pe copiii de același sex cu ei, însă rezultatele nu au susținut această ipoteză.
Aceste concluzii descriu tendințe statistice, nu reguli care se aplică fiecărei familii. Studiul nu demonstrează nici că părinții își iubesc diferit copiii. Mai degrabă, arată că anumite caracteristici ale copiilor pot influența felul în care adulții interacționează cu ei.
Iar tocmai aici apare problema: favoritismul nu se manifestă întotdeauna prin declarații de iubire. Uneori, se vede în regulile aplicate, în atenția oferită și în felul în care părintele reacționează la greșeli.
1. Un copil este iertat mai ușor, iar celălalt primește pedepse mai aspre
Doi frați fac aceeași greșeală. Unul varsă sucul pe covor, iar părintele îl liniștește: „Se mai întâmplă, hai să curățăm!”. Câteva zile mai târziu, celălalt copil răstoarnă un pahar și primește o ceartă serioasă pentru că „nu este niciodată atent”. Desigur, reacțiile părinților depind și de context, de vârsta copiilor sau de cât de obosiți sunt în acel moment. Dar dacă diferența se repetă, merită să se întrebe de ce unul dintre frați beneficiază aproape întotdeauna de mai multă înțelegere.
Un copil poate ajunge să creadă că trebuie să fie perfect pentru a primi apreciere, în timp ce fratele său este acceptat chiar și atunci când greșește.
Cercetările despre tratamentul parental diferențiat au identificat asocieri între primirea unui nivel mai mare de ostilitate din partea părinților, comparativ cu frații, și dificultățile de comportament. O meta-analiză publicată în 2024 în Journal of Family Psychology a arătat că diferențele de ostilitate parentală erau asociate mai puternic cu problemele de comportament decât diferențele de afecțiune.
Pentru părinți, întrebarea utilă este: „Dacă fratele lui ar fi făcut exact același lucru, aș fi reacționat la fel?”
2. Unul dintre frați primește mai multă laudă, chiar și pentru lucruri obișnuite
„Bravo, ce deștept ești!”, „Știam eu că o să reușești!”, „Tu întotdeauna te descurci!”.
Aprecierea este importantă pentru copii. Dar într-o familie poate apărea, fără intenție, un dezechilibru: reușitele unuia sunt celebrate, iar ale celuilalt trec aproape neobservate. Poate fratele mai mare are rezultate excelente la matematică și părinții vorbesc des despre asta. Sora lui desenează foarte frumos sau face progrese la citit, dar primește doar un „Bine, foarte frumos” spus în grabă.
Nu înseamnă că părinții trebuie să ofere aceeași reacție pentru fiecare activitate. Contează însă ca fiecare copil să simtă că eforturile și realizările sale sunt observate. Uneori, părinții îl laudă mai des pe copilul care se descurcă bine la școală sau care răspunde rapid solicitărilor lor. Copilul cu dificultăți de învățare, cu un temperament mai sensibil sau cu un ritm diferit poate ajunge să audă mai multe observații decât încurajări. În timp, unul dintre frați poate căpăta reputația de „copilul deștept”, iar celălalt de „copilul care trebuie împins de la spate”. Aceste etichete pot influența modul în care fiecare se vede pe sine.
3. Același copil trebuie mereu să cedeze pentru a păstra liniștea
„Tu ești mai mare, lasă-l pe el!”, „Știi că sora ta plânge din orice”, „Fii tu înțelegător, că fratele tău e mai mic!”.
La prima vedere, asemenea replici par încercări firești de a opri un conflict. Părintele vrea liniște și apelează la copilul despre care știe că va coopera mai ușor. Problema apare atunci când aceeași persoană este rugată mereu să renunțe la ceea ce își dorește. Poate fratele mai mare trebuie să își întrerupă jocul pentru a-l ajuta pe cel mic, să renunțe la programul preferat sau să împrumute o jucărie fără să fie întrebat dacă este de acord. În timp, responsabilitatea de a păstra pacea în familie ajunge aproape exclusiv pe umerii lui.
Diferențele de vârstă justifică unele reguli diferite, dar faptul că un copil este mai matur nu înseamnă că nevoile sale trebuie puse permanent pe ultimul loc. O soluție este ca părinții să intervină asupra comportamentului care provoacă problema, în loc să îi ceară automat copilului mai cooperant să cedeze.
Dacă unul dintre frați ia o jucărie fără permisiune, regula privind respectarea lucrurilor celuilalt poate fi explicată și aplicată indiferent de cine a început conflictul.
4. Timpul petrecut împreună este împărțit inegal, fără ca părinții să observe
Copilul cel mic primește mai multă atenție pentru că are nevoie de ajutor la îmbrăcat, la masă și la culcare. Cel mare este considerat deja independent, așa că părinții presupun că se poate descurca singur. Sau poate unul dintre copii practică un sport de performanță, iar familia își organizează aproape toate weekendurile în jurul antrenamentelor și competițiilor lui.
Aceste situații nu reprezintă automat favoritism. Nevoile copiilor sunt diferite și se pot schimba de la o etapă la alta. Dar merită observat ce se întâmplă cu fratele care nu are un program la fel de solicitant sau care nu cere atenție atât de insistent.
Poate nu spune nimic atunci când părinții merg la meciurile fratelui său, dar se întreabă de ce nimeni nu găsește timp să vadă spectacolul în care joacă el. Poate a încetat să mai ceară o ieșire doar cu mama fiindcă a auzit de prea multe ori că programul este prea încărcat. Copiii nu au nevoie de un cronometru care să împartă fiecare minut în mod egal. Dar fiecare are nevoie de momente în care simte că părintele este prezent special pentru el.
O plimbare, o activitate aleasă împreună sau chiar douăzeci de minute petrecute fără telefoane și alte întreruperi pot deveni importante pentru un copil care se simte trecut cu vederea.
Fraza negativă pe care copiii o aud des și care le poate afecta încrederea în sine
5. Părinții îl compară frecvent pe unul dintre frați cu celălalt
„De ce nu poți fi și tu ordonat ca sora ta?”, „Fratele tău n-a avut niciodată probleme la școală!”, „Uite cât de frumos se poartă el!”.
Comparațiile pot apărea din dorința de a motiva copilul. Părintele consideră că, dacă îi oferă exemplul fratelui, îl va încuraja să se străduiască mai mult. Dar mesajul pe care îl poate auzi copilul este diferit: „Fratele meu este așa cum ar trebui să fiu eu”. Unul dintre copii ajunge să fie modelul familiei, în timp ce celălalt este prezentat drept persoana care trebuie să se schimbe.
Această dinamică poate afecta și relația dintre frați. Copilul comparat se poate simți inferior, iar cel lăudat poate resimți presiunea de a-și păstra permanent statutul. Când vrei să încurajezi un copil, este mai util să te raportezi la propriul său progres: „Acum îți organizezi mai bine temele decât luna trecută” sau „Am observat că ai avut răbdare să termini ce ai început”. Astfel, fiecare copil are ocazia să își dezvolte calitățile fără să fie pus într-o competiție permanentă cu fratele sau sora sa.
6. Sentimentele unuia sunt luate în serios, iar ale celuilalt sunt minimalizate
Poate acesta este unul dintre cele mai greu de observat semne ale favoritismului. Un copil vine acasă supărat pentru că s-a certat cu un prieten. Părintele îl ascultă, îl întreabă ce s-a întâmplat și încearcă să îl ajute. Când fratele său povestește o problemă asemănătoare, primește un răspuns scurt: „Exagerezi!”, „Nu mai fi atât de sensibil!” sau „Tu te superi din orice!”.
Uneori, diferența apare fiindcă părintele îl consideră pe unul dintre copii mai vulnerabil, iar pe celălalt mai puternic. Alteori, copilul care plânge mai tare primește automat mai multă atenție decât cel care își exprimă nemulțumirea în liniște.
Dar copiii nu își manifestă emoțiile în același fel. Unul poate izbucni în plâns, în timp ce altul se retrage în camera lui. A-l considera pe cel din urmă „mai rezistent” poate duce la ignorarea unor nevoi emoționale reale. O întrebare simplă poate schimba această situație: „Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat sau preferi să stăm puțin împreună?”. Important este ca fiecare copil să știe că poate cere sprijin fără să fie comparat cu fratele său.
Ce efecte poate avea favoritismul asupra copiilor?
Diferențele repetate de tratament pot influența felul în care copiii se raportează la ei înșiși, la părinți și la frați. O meta-analiză publicată în 2024 în revista Child Development a inclus date de la 26.451 de participanți, provenite din 43 de eșantioane. Cercetătorii au identificat o asociere între tratamentul parental mai puțin favorabil și niveluri mai ridicate ale dificultăților emoționale și de comportament.
O altă analiză, publicată în 2025 în Clinical Child and Family Psychology Review, a reunit 26 de studii cu 37.025 de participanți. Rezultatele au asociat diferențele de tratament parental cu manifestări precum anxietatea, simptomele depresive și comportamentele agresive.
Aceste rezultate nu înseamnă că un copil care primește mai puțină atenție va dezvolta automat probleme psihologice. Studiile identifică asocieri statistice și nu demonstrează că favoritismul este singura cauză a dificultăților observate.
Contează durata, intensitatea, contextul familial, relația dintre frați și felul în care fiecare copil interpretează comportamentul părinților. De asemenea, favoritismul îl poate afecta și pe copilul considerat preferat. Acesta poate resimți presiunea de a rămâne mereu cuminte, performant sau responsabil, mai ales dacă aprecierea părinților pare legată de respectarea acestor așteptări.
Este greșit să îți tratezi copiii diferit?
Nu. Echitatea între frați nu înseamnă că fiecare trebuie să primească exact același lucru, în orice moment.
Un adolescent poate avea mai multă libertate decât un copil de șapte ani. Un copil bolnav are nevoie temporar de mai multă îngrijire. Altul poate avea dificultăți școlare și poate beneficia de sprijin suplimentar. Diferențele sunt firești atunci când răspund unor nevoi reale și pot fi explicate.
Problema apare atunci când unul dintre copii primește constant mai multă căldură, mai multă indulgență ori mai multe oportunități, iar celălalt este dezavantajat fără un motiv justificat. Cercetările arată că vârsta, temperamentul și comportamentul copiilor pot influența reacțiile părinților. Un copil care respectă regulile poate fi mai ușor de crescut decât unul care protestează frecvent, dar asta nu ar trebui să determine câtă afecțiune primește fiecare.
Părinții pot adapta regulile și sprijinul oferit, păstrând aceeași preocupare pentru binele tuturor copiilor.
Ce faci când unul dintre copii spune: „Pe el îl iubești mai mult!”
Pentru un părinte, o asemenea afirmație poate fi foarte dureroasă. Mai ales când simte că face tot ce poate pentru a avea grijă de fiecare copil. Reacția instinctivă este să respingă acuzația: „Cum poți să spui așa ceva? Vă iubesc pe amândoi la fel!”.
Dar copilul poate vorbi despre ceva foarte concret, chiar dacă îl exprimă printr-o afirmație generală. Poate este supărat că fratele său a primit un cadou mai scump, că părinții au lipsit de la un eveniment important pentru el sau că întotdeauna i se cere să fie cel înțelegător. În loc să închei discuția printr-o negare, încearcă să afli ce se află în spatele ei. „Ce te-a făcut să simți asta?” sau „Îți amintești când ai avut impresia că l-am tratat mai bine?” sunt întrebări care îi oferă copilului ocazia să explice.
Ascultă răspunsul înainte să te justifici. Poate vei descoperi o neînțelegere, o situație pe care o poți explica sau un comportament pe care chiar merită să îl schimbi. Dacă ai fost nedrept, poți recunoaște: „Ai dreptate, ție ți-am cerut să renunți de mai multe ori. Nu mi-am dat seama. O să fiu mai atent”. O asemenea reacție nu îți slăbește autoritatea de părinte. Îi arată copilului că sentimentele sale contează și că adulții pot corecta lucrurile atunci când greșesc.
Cum pot părinții să reducă favoritismul fără să transforme familia într-o competiție?
Primul pas este să observe tiparele care se repetă. Cine primește cele mai multe laude? Cine este certat mai des? De la cine se așteaptă întotdeauna să cedeze? Cu care copil petreci timp fără ca acesta să fie nevoit să îți ceară atenția? Este util și să discuți separat cu fiecare copil despre lucrurile care îl bucură, îl supără sau îl fac să se simtă neglijat.
Nu transforma însă fiecare cadou, fiecare ieșire sau fiecare minut într-un calcul menit să demonstreze că îi iubești în mod egal. Copiii au nevoi și interese diferite. Dacă unul primește o bicicletă fiindcă a crescut și cea veche nu i se mai potrivește, celălalt nu trebuie să primească automat un cadou de aceeași valoare. Dar are nevoie să știe că dorințele și nevoile sale sunt și ele importante.
La fel, nu este necesar să îi lauzi pe amândoi pentru exact aceleași lucruri. Poți aprecia talentul sportiv al unuia și perseverența celuilalt, fără să îi compari. Atunci când diferențele de tratament au devenit o sursă permanentă de tensiune, iar unul dintre copii se simte respins sau inferior, discuțiile cu un psiholog specializat în copii și familie pot ajuta la înțelegerea situației.
Copiii nu au nevoie să fie identici în ochii părinților. Au nevoie să se simtă la fel de importanți
Poate că într-o familie unul dintre copii seamănă mai mult cu mama, iar altul are temperamentul tatălui. Cu unul este mai ușor să vorbești, în timp ce celălalt te provoacă permanent să găsești alte metode de comunicare. Afinitățile și diferențele de personalitate sunt firești. Ceea ce contează este să nu se transforme în privilegii pentru unul dintre frați și în dezavantaje pentru celălalt.
Un copil poate trece peste faptul că fratele său a primit o jucărie mai mare sau că a avut nevoie de mai mult ajutor într-o anumită perioadă. Este mult mai greu să crească având impresia că orice ar face, tot celălalt va fi preferatul familiei. Iar dacă un copil îți spune că se simte iubit mai puțin, merită să îl asculți chiar și atunci când ești convins că nu este adevărat.
Pentru că intenția părintelui și experiența copilului nu coincid întotdeauna. Iar uneori, cel mai important lucru pe care îl poți oferi unui copil este sentimentul că îl vezi și îl apreciezi pentru cine este el, fără să trebuiască să semene cu fratele sau sora sa.
Surse: American Psychological Association, https://psycnet.apa.org, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov
Notă: Acest articol are rol informativ și nu înlocuiește evaluarea unui psiholog. Cele șase semne descriu comportamente care merită observate, nu criterii de diagnostic sau dovezi definitive că un părinte își iubește diferit copiii.
ID 360245144 © Fizkes | Dreamstime.com