Poate vă mai aduceți aminte de povestea din copilărie, cea a lui Petre Ispirescu, „Sarea în bucate”? Cu împăratul care decide să afle cum îl iubesc odraslele? Cu această ocazie are parte de două răspunsuri dulci ca mierea și ca zahărul, și de unul confuzionant, pe care îl interpretează ca nefiind pe gustul lui? Ultimul răspuns, sunt sigură că vă amintiți, a fost cel cu sarea în bucate. Din fericire (pentru diabetul propriu și existențial), până la sfârșit împăratul este pus în situația în care se prinde că nu poate mânca doar dulce și că are și sarea rolul ei în viața de fiecare zi.
Și-acum poate că vă întrebați ce legătură o fi între povestea lui Petre Ispirescu și articolul de față. Au în comun un principiu, anume acela că nu tot ce pare, la prima vedere, o veste bună, chiar și este una. Carevasăzică, dacă „te iubesc” este o veste bună (mai ales dacă îți convine și omul care o spune), „nu pot să trăiesc fără tine” este una extrem de proastă (în ciuda faptului că s-ar putea să-ți placă omul). Motivul? Afirmația „nu pot trăi fără tine” nu are legătură cu dragostea, ci cu dependența. Omul nu te iubește, ci este deja dependent sau are nevoie să devină dependent de tine. Chiar dacă nu este conștient de acest lucru, singurul stadiu în care nu putem supraviețui fără prezența garantată a unui adult, este copilăria. Așa că dacă auzi cuvintele cu pricina din gura unui adult, nu este vorba de o declarație de dragoste din partea lui sau ei, ci de așteptarea unei declarații de „înfiere” emoțională din partea ta. Altfel spus, persoana nu este în căutarea unui iubit sau iubite, ci în căutarea unui substitut parental, adică are nevoie de o mamă sau de un tată.
Citeste continuarea: 1 2
