Am auzit nu o dată de la clienții mei la terapie „deși am o relație, mă simt tare singur(ă)”. De regulă, afirmația aceasta este începutul descrierii a ceea ce se numește singurătate în doi. Când ajungi să te simți singur în timp ce ești cu cineva, înseamnă că „noi” începe să de despartă în „eu” și „tu”. Chiar dacă reușești să menții fericirea aparentă, de dragul copiilor sau de dragul prietenilor, atunci când rămâneți singuri se pierde sentimentul de apartenență, de intimitate și de protecție reciprocă. Poate că realizezi că vă desparte o lume atunci când vine vorba de subiecte comune de conversație, de valori sau principii, ori de vise. Partenerul de viață spune lucrurile greșite sau își alege momentele greșite și probabil că uneori te întrebi dacă atunci când v-ați ales unul pe altul erați pe altă lume ori prea tineri și entuziaști pentru a băga de seamă că ceva nu e în regulă.
Încet, încet conversația ajunge să se mărginească la „să iei pâine” sau „e rândul tău să iei copilul de la grădiniță”. Complimentele vin rar și sunt neconvingătoare. Simți că celălalt nu mai știe ce te procupă cu adevărat și că nici tu nu mai ai habar ce gândește. Vă certați adesea din lucruri mărunte care plătesc polițe pentru alte probleme, mai adânci, dar despre care nu vorbiți. Când vreunul dintre voi încearcă să discute cu sufletul deschis, celălalt este sarcastic, nervos, indiferent sau indisponibil, așa că de la o vreme devine mai sigur și mai simplu să discutați doar chestiunile strict necesare ale vieții domestice.
Atunci când ne simțim singuri într-o relație tindem să compensăm prin alte laturi ale existenței noastre. Câteodată ne îndreptăm către copii, care devin desemnați să umple golul lăsat de indisponibilitatea partenerului și să compenseze tristețea singurătății. Adesea, asta înseamnă că îi copleșim cu atenția și cu nevoia noastră de afectivitate. Alte dăți, pare mai simplu să începem o altă relație, paralelă, care să compenseze ceva din ceea ce lipsește în relația de bază. Sau poate alternativa viabilă devine îngroparea în muncă, cu speranța că recunoașterea profesională va acoperi lipsa de valorizare de acasă.
Citeste continuarea: 1 2
