O să mă refer astăzi la una dintre dezbaterile vechi de când lumea – homosexualitatea. Și, pentru că ne aflăm în anul de grație 2016 și respectiv secolul XXI, mi se pare un moment la fel de bun ca oricare altul să ieșim din zona prejudecăților și a neinformării și să privim lucrurile realist și științific. Marele cal de bătaie împotriva homosexualității a fost dintotdeauna lipsa ei de scop. La ce folosește de vreme ce nu are cum să ne perpetueze specia? De ce există de vreme ce, din punct de vedere evoluționist, relațiile sexuale între indivizi de același sex, reprezintă un drum înfundat? Din punct de vedere obiectiv și științific începem să facem pași importanți în explicarea bazei biologice a homosexualității. Și, deși suntem încă departe de a defini ce este homosexualitatea, prin toate greșelile făcute de omenire până putem spune cu siguranță ce NU este. Carevasăzică, ce NU este homosexualitatea?
Homosexualitatea NU e o alegere
Pentru că nu e vorba de un drum prin mall în căutarea ținutei la modă, ci de un drum prin viață în cautarea identității de sine. Care, întâmplător sau nu, include orientarea noastră sexuală. Nu ne naștem cu un buton pornit/oprit atunci când vine vorba de ceea ce ne definește și ne atrage din punct de vedere sexual. Un heterosexual nu poate decide că nu-i mai plac partenerii de sex opus. La fel cum nu poți decide ce naționalitate ai la naștere. Și de naționalitatea de pe certificatul de naștere și de orientarea ta sexuală se ocupă părinții. De prima prin apartenență, de a doua prin genetică. Nu-ți alegi orientarea sexuală așa cum nu îți alegi nici culoarea ochilor. Pentru cea din urmă poți purta lentile colorate. Și pentru orientarea sexuală există un fel de lentile. Se numesc opresiune și neacceptare. Homosexualitatea nu e o opțiune, ci un dat la naștere. Poți doar alege să te ascunzi, sau să te chinui încercând să pretinzi că nu ești.
Homosexualitatea NU e o boală
Trecerea oficială de la boală la o realitate neînțeleasă încă a avut loc abia în 1973, atunci când homosexualitatea a fost scoasă de pe lista oficială afecțiunilor psihice. Din păcate nu suficient de repede încât să nu fi încercat de-a lungul timpului să o vindecăm. Și dacă în Evul mediu „tratamentul” consta în înecare sau ardere pe rug, ați crede că am progresat cu timpul? Ei bine, nu cine știe ce. De la castrare chimică, la operații pe creier ne-am străduit să „facem să fie bine”. Cu ce preț? Găsiți aici un documentar care vă poate da de gândit. Concluzia? Am chinuit oameni la propriu în numele unei vindecări care făcea confuzia între știință și morală sau între evaluare medicală și judecată morală. Rezultatul? Oameni distruși mental, moral și fizic. Dar cu orientarea sexuală neschimbată.
Homosexualitatea NU e un viciu
O să încep cu definiția viciului. Care, la figurat, înseamnă conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române: pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă, dezmăț, destrăbălare. Și trebuie să recunoașteți că definiția implică două lucruri: (1) moralitate și (2) intenționalitate. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar fi logic ca noi, oamenii, fiind singurii care le putem exersa pe ambele să fim și singura specie care produce indivizi homosexuali. Ei bine, homosexualitatea este un lucru comun în regatul animalelor. De la mamifere (de pildă delfini, maimuțe) la păsări (albatroși sau pinguini), regnul animal se încăpățânează să producă indivizi care găsesc atracție în indivizi similari lor și de același sex. În specii care habar nu au de Sodoma și Gomora și nici de ce înseamnă viciu. Restul regnului animal nu-și bate capul cu asta, dar noi am inventat ceea ce se numește „terapie de conversie” adică un tip de terapie care promite să te convertească la heterosexualitate. Rezultate? Nici vorbă. Dacă nu includem în această categorie afectarea emoțională sau mentală. Iar terapia de conversie nu a fost cea mai dramatică dintre abordări. Prin analogie cu viciul, homosexualitatea a fost și încă este în unele locuri privită ca o infracțiune și pedepsită cu detenția.
Dacă mă întrebați pe mine, devine poate mai util să ne întrebăm de ce natura se încăpățânează să producă un procent minoritar dar constant de indivizi homosexuali? Din snobism? Din greșeală? Ca să ne dea nouă de furcă? Din întâmplare? Și dacă da, atunci să fie homosexualitatea singurul lucru fără rost din natură? Evoluția unei specii nu presupune intenție, ci adaptare. Nu de alta, dar dacă natura ne demonstrează ceva, este că nu face lucruri intenționat, ci că noi avem nevoie să vedem legăturile dintre lucruri. Și nu întotdeauna avem mijloacele necesare (tehnice, mentale sau intelectuale) să găsim explicația corectă.
Homosexualitatea NU este un obicei
Obiceiul presupune un proces de învățare. Presupune incapacitatea de a face diferența. Sexul presupune atracție și incapacitatea de a-i rezista. Este ca și cum ai afirma că între sex și mersul pe bicicletă există vreo legătură. Primul este instinct, iar al doilea îndemânare. Credința că homosexualitatea se învață și că, implicit, se poate dezvăța are o istorie lungă și dubioasă. Care istorie include și încercarea de a dezvăța interesul pentru persoane de același sex prin „dresaj” cu socuri electrice. Sau cu vomitive. Sună dubios? Ei bine, se numea terapie aversivă și, pentru că pleca de la premisa că homosexualitatea este o adicție încerca să rezolve problema în spiritul dependeței de alcool, adică încercând să creeze neplăcere intensă pentru dezvățarea obiceiului.
Unul dintre marile avantaje ale științei este că ne poate aduce pe drumul unde noi oamenii învățăm să nu mai distrugem ceea ce nu înțelegem. Și către înțelegerea adevărului că diferit nu înseamnă greșit. Calea către știință presupune a fi permanent conștient că nu știi destul pentru a judeca și poate doar atât cât e nevoie pentru a înțelege. Așa cum spunea Alfred Kinsey, „natura operează rareori cu categorii concrete. Lumea vie este un continuum în fiecare dintre aspectele ei.”
Autor: psiholog Miruna Stănculescu