Să trecem la următorul principiu, cel al evitării pedepsei care are la bază faptul că adevărul vine cu un preț. Și da, relația noastră cu adevărul este una duală pentru că, încă din copilărie, suntem învățați că e bine să spunem adevărul, iar apoi suntem pedepsiți pentru că a ieșit la iveală. Asta ne învață relativ repede că adevărul o fi el bun, dar nu lipsit de repercursiuni. Studiile ne arată că autodezvăluirea nu e lipsită de riscuri și că cel mai important dintre riscurile percepute este cel de a fi judecat și, implicit, respins (pedepsit). Și tot studiile arată că, de cele mai multe ori, de asta și mințim. De frica de a fi judecați, considerați neadecvați și, ulterior, respinși de către partener. Nu e suprinzător deci că, tendința de a ascunde adevărul este direct proporțională cu cât de agresiv sau critic îmi percep partenerul. Culmea este că funcționează și invers. Adică exagerarea adevărului (da, da, o minciună adică) este răsplătită. Supraevaluarea partenerului crește gradul perceput de satisfacție relațională a acestuia. Asta, cred eu, ne poate face să înțelegem tentația de a spune „ești cel mai tare” sau „ești cea mai frumoasă”.
Mergând mai departe, principiul siguranței ne învață că tentația de a manipula adevărul crește direct proporțional cu dorința de a securiza relația. De ce? Nevoia de atașament ne împinge către relații și ne dă imboldul să le păstrăm. Sunt multe situațiile în care adevărul poate însemna ruperea relației sau insecurizarea acesteia. Să zicem că ai flirtat cu un coleg sau o colegă la petrecerea de companie. Nu s-a întâmplat nimic cu adevărat grav până la urmă, dar lucrurile au mers suficient de departe încât partenerul tău (destul de posesiv) să nu accepte prea ușor adevărul. Ce faci?
Așadar de ce mințim dacă iubim? Pentru că ne pasă. Și sigur că scopul nu scuză mijloacele, dar câteodată justifică înțelegere și îngăduință. Aș încheia spunând că, deși oricare dintre noi ne propunem să fim complet deschiși și onești cu partenerii noștri de relație, este extrem de probabil că vom fi nevoiți să alterăm adevărul într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Nu din rea credință sau din rea voință, ci pentru că viața reală nu ne oferă alegeri de tipul „alb sau negru”. E plină de culori, de nuanțe. Iar asta face complicată cursa existențială în care ai de împăcat principiile alb-negru cu paleta nelimintată de culori și nuanțe a realității. La fel de important e să realizez că, într-o relație de cuplu, sunt contributor la tot ce se petrece în relație. Deci, dacă îmi prind partenerul cu minciuna e poate util să mă întreb cum am contribuit și eu la procesul prin care adevărul a devenit atât de complicat de spus.
Autor: Psiholog Miruna Stănculescu
Citeste continuarea: 1 2
