In mod natural, copiii sunt empatici, asa ca este usor pentru parinti sa treaca neintentionat granita si sa uite ca el este parintele si nu copilul. Trebuie evitat cu orice pret situatia in care copilul este mai parinte decat parintele insusi. Copilul nu ar trebui sa devina sprijinul emotional al parintelui sau. Copiii n-ar trebui sa ajunga sa isi consoleze parintii care trec prin diverse situatii. Creierul lor de copil nu este suficient de dezvoltat pentru a gestiona astfel de responsabilitati.
“Din pacate, copiii sunt usor de exploatat din acest punct de vedere. Daca iti inveti copilul sa fie disponibil pentru tine ori de cate ori tu ai o cadere nervoasa, copilul va fi acolo. Spre deosebire de adulti. Parintii nu realizeaza ca, astfel, isi exploateaza copiii. Dar ei se simt mai in siguranta sa le spuna copiilor decat unei persoane straine. Unde mai pui ca poti primi si o imbratisare calda”, explica Aaron Anderson, directorul Centrului Familiei din Denver.
Chiar daca ti se pare greu de crezut, este foarte periculos pentru dezvoltarea copilului tau sa pui pe umerii lui o astfel de responsabilitate. Periculoasa este si lasarea in grija copilului mai mare a fratilor mai mici sau inhamarea lui la treburi casnice nepotrivite pentru varsta lui. Relatia parinte-copil trebuie pastrata intr-un mediu firesc, astfel incat copilul sa nu devina parinte, terapeut sau cel mai bun prieten.
Dragoste sau abuz?
Aceasta “parentificare” emotionala este o forma de abuz, desi multi oameni refuza sa recunoasca acest lucru. Totusi, putem vorbi in mod cert despre o relatie toxica. In general, femeile sunt mai tentate sa isi descarce emotiile in fata copiilor. Barbatii mai putin pentru ca, in general, de mici barbatii sunt invatati sa fie puternici. Astfel se ajunge sa isi exprime mai greu sentimentele. Cei mai multi dintre parintii care fac acest lucru sunt copii supusi unui astfel de tratament de catre parintii lor.
Cand tatii sunt de vina
Barbatii tind sa caute sprijin de la copiilor lor in moduri diferite si, adesea, mai subtile decat femeile. “Am lucrat cu tati care si-au indreptat toata atentia asupra copiilor lor mici, in special catre fetite, pentru a evita intimitatea emotionala cu sotia (mama copilului). Copilul se transforma in <printesa lui tati> si o inlocuieste astfel pe mama, care devine adesea furioasa si acumuleaza frustrari”, explica Carla Marie Manly, psiholog clinician din Santa Rosa, California.
Copiilor le place un astfel de joc, iar tatii care fac acest lucru nu exceleaza in stabilirea unor limite ferme pentru copii. Asa incat acestia din urma nu isi mai privesc parintii ca pe un cuplu. Ba, mai mult, ajunsi la maturitate nu cauta un partener, ci o persoana care sa le poarte de grija. Caci acest tip de “parentificare” le scade increderea de sine si le reduce copiilor abilitatea de a dezvolta relatii de cuplu sanatoase.
“Am avut client care s-au plans ca tatii lor se comporta ca niste copii mici, care nu doresc altceva decat distractie si evita tot ce inseamna decizii si responsabilitati. Cand un tata are acest tip de atitudine, in mod natural copilul preia rolul de parinte”, mai spune Carla Marie Manly.
De asemenea, mai sunt barbati care, neintelegandu-se cu partenerele de viata, isi destainuie problemele sentimentale fiicei sau fiului la varsta adolescentei. Acest lucru nu este deloc potrivit. O alta situatie neplacuta pe de o parte si periculoasa pe de alta este aceea in care tatal isi incurajeaza copiii sa pastreze diverse secrete comune fata de mama.
Expresia “Am avut o zi grea, vino sa ma imbratisezi!” nu pare periculoasa. Si, totusi, este! “Nu sunt deloc in prim plan nevoile copilului, ci nevoile parintelui care cere consolare de la copil. Nu-i da deloc libertatea de a alege. Iar copilul se va intreba <Oare ma va mai iubi daca nu-l imbratisez acum?> Este mult mai intelept sa ii dai copilului posibilitatea de alege!”, mai spune Brent Sweitzer, terapeut de cuplu.
Parentificarea prin joc
Aaron Anderson avertizeaza parintii si in ceea ce priveste jocul cu copilul. Sunt parinti care se joaca cu cei mici nu pentru ca acestia din urma ar avea nevoie, ci pentru ca ei insisi se plictisesc si n-au altceva de facut. Ba, mai mult, se ascund de partener in spatele jocului cu copiii. “Problema este ca cel mic se simte obligat sa ii ofere parintelui sau suportul emotional. O face doar de teama ca nu va mai fi iubit. Nu vrem sa descurajam joaca cu copiii, insa aceasta trebuie sa fie in beneficiul copilului, nu al parintelui”, a adaugat Anderson.
Relatia parinte-copil nu trebuie inversata nici macar cand copilul devine adult. Iar parintii care obisnuiesc sa faca asta devin defensivi si nu vor recunoaste niciodata acest lucru. “Dar copilul meu ma iubeste si ii place sa ma ajute!”, vor spune de fiecare data cand sunt confruntati cu realitatea.
Ce probleme apar?
Atunci cand se ajunge la “parentificare”, indiferent de formele ei de manifestare, principala problema este imaturitatea emotionala a copilului. Pentru ca este facut responsabil de bunastarea emotionala a parintelui, copilul nu mai invata cum sa-si gestioneze propriile sentimente. “Atentie, acest lucru nu inseamna ca nu este in regula sa avem o relatie apropiata cu copiii nostril. Dimpotriva! Doar ca parintele trebuie sa fie tot timpul la conducere! Copilul trebuie sa invete sa fie responsabil de propriile emotii si nevoi, nu de cele ale parintelui sau!”, a adaugat Sweitzer.
Parintele elicopter – periculos si el!
Parintele elicpter devine si el periculos pentru copil. Doar ca el reprezinta celalalt pol. Acela al parintelui care renunta la propriile nevoi pentru a-i satisface copilului toate nevoile. In acest caz, copilul nu mai invata sa isi gestioneze emotiile, pentru ca stie ca exista cineva care o va face in locul sau. Acesti copii au tendinta sa fie nesiguri, anxiosi, incapabili sa faca fata unor sentimente puternice.
Copiii supusi unui astfel de tratament sunt predispusi la depresie, anxietate, comportament compulsiv. Totusi, cercetatorii spun ca mai este nevoie de studii suplimentare pentru a stabili efectele parntificarii.
Cum sa eviti capcanele parentificarii
Specialistii spun ca este in regula ca parintii sa planga, iar copiii sa-i vada. Insa parintele trebuie sa-i spuna si care sunt motivele pentru care plange. Nu e deloc corect sa-i spuna ca este in regula, desi este clar ca nu e. Copilul trebuie sa aiba incredere in instinctele lui, sa isi dea seama care sunt motivele pentru care parintele lui este trist. Este indicat sa-i spui copilului “Simt nevoia sa plang acum, dar nu este treaba ta sa ai grija de mine. O pot face singur!”.
Parintii trebuie sa invete sa apeleze la adulti pentru a-si spune ofurile, nu la copii. Desi este in regula sa le spui copiilor ce simti, nu trebuie sa te bazezi pe ei ca sa te bazezi pe ei sa iti rezolve problemele de adult.
sursa: fatherly.com
foto: Depositphotos.com