Urmaream zilele trecute o editie a emisiunii Oprah la Euforia tv (printre putinele tv la care ma uit dealtfel) in care se vorbea despre cupluri: ca al meu, ca al tau, ca al vostru. Oameni ce se iubesc, au copilasi sau nu, au vise comune si in nici un caz nu isi pot imagina cum ar fi viata fara celalalt. Eiii, diferenta apare in faptul ca in unele din aceste cupluri a intervenit o mica pietricica la un moment dat care il zgarie pe unul dintre ei pe creier si ajunge sa nu mai inteleaga nimic din ce se intampla. Ce e de facut atunci? Nu uitati, se iubesc! Nu se poate pune problema de separare sau mai stiu ce alte ganduri distructive.
Concret, o ea si un el, in relatie de mult timp. El se milogeste de ea sa isi puna in dormitor o bara de streaptease astfel incat ea sa danseze pentru el, ca sa nu mai fie nevoit omu' sa viseze la baruri de streaptease unde sa isi satisfaca un capriciu de moment (sau cine stie?). Ea, consternata si suparata, devine posaca si agresiva, se infurie si pune piciorul in prag: nu si nu, nu o sa ma vezi pe mine facand asa ceva pentru tine, oricat te iubesc. El continua cu rugamintea, ea nu si nu, fiind convinsa ca are dreptate. Intre noi fie vorba, personajele erau o aparitie, ea supraponderala spre obeza, el micut si sfrijit, oare cum ar fi aratat ea la bara dansand lasciv pentru el? Imaginatia poate lua amploare acum… In final, publicul trebuia sa voteze cine are dreptate. Unii spuneau ca el, ca macar a fost sincer si a cerut si el satisfacerea unei pofte in cadrul conjugal (uite, vezi, nu s-a dus la altele). Altii spuneau ca ea are dreptate, caci nu poti forta un om sa faca cu sila ceva in care nu crede… ca ce-i mai jalnic decat o femeie plictisita care danseaza la bara? Sincer, si eu cred la fel…
De fapt ideea e: pana unde mergem sa acceptam ciudateniiile celuilalt? Ca un alt el alesese sa doarma afara pe veranda ca sa admire natura si facea asta si la – 8 grade, alegand sa isi faca nevoile intr-o galeata plina de zapada. Ea, alta ea, statea in pat singura si se intreba ce o fi cu barbatul ei de ajunge sa aiba asemenea preferinte?
Cred ca fiecare dintre noi avem piticii nostri pe creier si am putea fi priviti la un moment dat ca fiind niste ciudati. Problema e cand lucrurile astea afecteaza relatia de cuplu si celalalt deja se simte jignit, agasat, indurerat sau frustrat. Pai da, casnicia e un mare compromis, am mai auzit asta, insa cand e vorba sa il facem, dam din colt in colt. Nu toti au intelepciunea sa puna cuplul pe primul loc si nu propria persoana. Ce ne ramane de facut? Consiliere psihologica, lungi si interminabile discutii cu cel "de vina"?
Voi ati auzit de cupluri care trec prin asa ceva? Au reusit sa treaca peste "pietricelele" astea? Pana unde mergem… din dragoste? Ne suim pe bara chiar daca nu asta ne dorim? Oare ce primeaza aici: respectul de sine sau dorinta de a-i face pe plac celui de langa noi?
