Despărțile ne sperie și pentru că relațiile dau dependență. Tot la propriu. Găsiți aici un studiu bazat pe imagistică RMN care a descoperit că zonele de scoarță care se activează atunci când cel părăsit se gândește la partenerul care l-a părăsit sunt similare cu cele ale unui utilizator de cocaină aflat în sevraj. Asta vă explică ușor de ce ajungem să fim obsedați de viața celui care ne-a fost partener. Elucidează și motivul pentru care urmărirea fostului (sau fostei) pe Facebook nu face decât să agraveze situația și să mărească suferința.
În al treilea rând, despărițirile ne sperie pentru că sunt emoțional inconfortabile. Alternativele emoționale nu sunt deloc atractive. Cel care părăsește își asumă vinovăția iar cel care e părăsit scăderea stimei de sine. Nicuna dintre variante nu e vreo călătorie de plăcere și e surprinzător unde putem ajunge în încercarea de a ne hotărâ care e rolul și respectiv „pedeapsa” pe care ni le asumăm.
Mai apoi, despărițile ne sperie și pentru că supraestimăm efectele lor. Studiile ne arată că marea noastră majoritate estimăm că ne vom reveni cu mult mai greu decât de fapt vom reuși să facem acest lucru. Ne mai sperie și pentru că le asociem cu singurătatea. Uităm mult prea adesea că singurătatea e un sentiment din interior și că a fi necuplat nu e echivalent cu a fi singur, după cum nici a fi cu cineva nu înseamnă că nu ești. În plus, după o relație de lungă durată avem nevoie deseori să ne redefinim în afara imaginii de „iubita lui X” sau „soțul lui Y”.
Nu în ultimul rând, despărțirile ne sperie pentru că le luăm personal. Găsiți aici un studiu care susține că felul în care trecem peste despărțiri depinde de cât de personal le luăm. Diferența vine din două feluri diferite de a privi propria persoană. Avem prima variantă în care ne privim personalitatea ca pe o entitate de sine stătătoare, formată din trăsături de personalitate care sunt un dat, adică nu pot fi schimbate adică „oamenii sunt cine sunt și nu pot fi schimbați”. Avem a doua variantă în care ne privim personalitatea ca un cumul de trăsături în continuă schimbare, adică „oamenii se pot schimba ca urmare a experiențelor trăite și a informațiilor primite”. Dacă ești adeptul primei variante, atunci vei tinde să iei depărțirea cu mult mai personal. Pentru că de vreme ce tu așa ești și nu poți fi schimbat, atunci tu ești cel respins și, de vreme ce nu te vei schimba, vei fi respins și în viitor. Vei fi mai înclinat să crezi că a fost ceva greșit la tine, vei avea nevoie de mai mult timp să treci peste despărțire și vei fi mai anxios cu privire la posibilitatea unei noi relații. Dacă ești adeptul celei de-a doua variante, ai parte de mai multă flexibilitate. Te vei strădui să înțelegi mai degrabă ce nu a funcționat în relație și, chiar dacă ai greșit, de vreme ce crezi că te poți schimba, vei avea mai multă încredere în viitor.
