Să îți iubeşti copilul când a devenit adult e diferit față de iubirea când el este la o vârstă fragedă. Pe copilul adult ai nevoie să îl iubeşti în libertatea existenței lui, în egalitatea trăirii lui, față de tine, părintele lui. Da, da, el există pentru că tu ai fost prima stație unde el a aterizat pe această planetă. Dar, ca el să vrea să rămână, trebuie să ştii când copilul tău nu mai este neajutorat, mic, neputincios. Mulţi părinţi care au luptat, s-au sacrificat, şi-au dăruit din cel mai pur devotament vieţile, sunt răniţi de indiferența sau pasivitatea celor care, din copii, devin adulţi.
Tu, părintele lui trebuie să suporți un partener de viață pe care copilul tău îl alege, şi să vezi că omul acela e tot ce tu urăşti pe lumea asta, şi să faci asta cu un zâmbet pe chip?
Tu, părintele lui trebuie să accepți că făptura mică pe care ai legănat-o zeci de nopți pe picioare(contrar tuturor sfaturilor moderne de Parenting) şi care nu făcea nimic fără tine, acum nu te mai caută decât de Sărbători?
Tu, părintele care după divorţ a încercat totul ca acest copilaş să nu simtă durerea, furia şi neputința ta, acum trebuie să taci când copilul adult te lecturează cu privire la viaţa ta?
Te mai poate interesa: Relația părinte-copil adult. Provocările rolului de copil-adult si provocările rolului de părinte al unui copil adult
Răspunsul este: tu nu eşti copilul tău. Da, el e o parte din tine, dar tu nu eşti el
Copilul tău adult este diferit de copilaşul crescut de tine. Copilul tău adult are preferințe, stări, face alegeri în funcţie de cine este el, acum.
Dacă tu, ca părinte, în virtutea relaţiei pe care ați construit-o, a încrederii şi iubirii reciproce, eşti alegerea copilului tău adult, care te include în viaţa lui, e minunat.
Dar, dacă tu, ca părinte, în virtutea oricărei relații pe care ai avut-o cu copilul tău, nu eşti alegerea lui, asta nu e sfârşitul lumii. E doar începutul conştientizării că, acest copil al tău, este un individ separat de tine, cu care poți sau nu să fii compatibil, din punct de vedere emoțional, mental, spiritual.
Nu există relaţie părinte-copil armonioasă „by default”( de la sine, din start). Nu. Acolo e muncă, de ambele părți, conexiune, compatibilitate între suflete, inteligență emoţională. Iubirea aceea are în sine prietenie autentică şi emoţie exprimată sănătos de ambele părți.
Da, un părinte sau un copil-adult se pot trezi la maturitate deconectați, separați, izolați. Uneori, asta se poate repara, alteori este imposibil să repari ceva ce nu e stricat, ci doar diferit. Sunt oameni lângă care ne naştem, creştem, trăim şi asta nu îi face mai puțin diferiți de noi.
Un părinte are nevoie să ştie că acest copil al lui va creşte la rândul său, se va transforma în cineva diferit, într-un sens bun sau mai puțin bun. Şi ăsta e cursul vieţii, nu ne putem condamna la nefericire pentru că suntem diferiți ca stare, emoție, trăire de copiii sau părinții noştri.
Un părinte descoperă în copilul său adult ceea ce el a pus, dar şi ceea ce el nu a pus, şi asta decide relația dintre cei doi.
Tu, ca părinte, faci tot ce simți şi poți pentru copil. El, la maturitate va veni spre tine cu cine este el, ca structură fundamentală, ființă esențială, rezultat al devenirii sale emoționale.
Accepți, vezi ce poți face astfel încât să nu îți faci, ţie sau lui, rău, şi mergi înainte.
Mergi înainte cu tine, părintele, omul, sufletul, care se bucură că este părinte liber, care a crescut un adult liber să fie exact cine este el.
Când credem că cineva ne aparține pentru că aşa vrem noi, uităm că doar iubirea poate decide cui şi cine ne aparține.
Autor: Ana Maria Ducuță
foto: Depositphotos.com