Dau deseori peste mitul întâlnirii sufletului pereche și, mai ales, peste frustrarea experimentată de omul care ajunge la concluzia că întreg Universul are nevoie să se coordoneze cu nevoia lui de a-și găsi sufletul cu pricina. Nu mă înțelegeți greșit. Departe de mine să vreau să iau în derâdere dorința de a-ți găsi partenerul de viață sau de relație potrivit. Nu numai pentru că știu că suntem animale sociale (și deci avem nevoie de împărțirea intimității cu o altă persoană) dar, ca și cum atât nu era de ajuns, mai știu și că sterotipul pentru adult este încă cel al unei persoane aflată într-o relație de lungă durată. Așa că știu cât de frustrant și de dureros poate fi să nu reușești să îți găsești perechea.
Întrebarea este însă de ce avem nevoie de Univers în toată această căutare? Și unde naiba e Cupidon atunci când avem nevoie de el? Dacă ne uităm la poveștile din jurul nostru, ar putea părea la prima vedere că poveștile de dragoste se găsesc greu și durează puțin. Să fie însă o conspirație? Ironic, la mine în cabinet ajung oameni perfect eligibili pentru o relație. Și bărbați și femei. Ambele categorii au o problemă în găsirea unei perechii potrivite. Există însă o diferență. În general femeile se plâng că nu mai există bărbați buni iar bărbații că nu mai există femei care să-i bage în seamă. Femeile se plâng că nu mai există bărbați cu inițiativă iar bărbații că nu mai există femei care să lase loc de ea. Despre mine știți deja că nu cred în conspirații. Nici universale, nici existențiale. Din observațiile mele, omul zilelor noastre are mai multe probleme de luat în calcul, atunci când vine vorba de găsirea unei perechi, pentru o relație de lungă durată.
Prima problemă ar fi că avem mult mai puțin timp liber și mult mai puțină disponibilitate la efort. Multe dintre lucrurile din viața noastră sunt la „un click” depărtare. Oamenii în carne și oase însă nu. Iar cei de pe FB există pe bune pentru tine doar când și, mai ales, dacă ajungi să faci efortul să îi cunoști în persoană. În plus, clădirea unei relații cere timp și efort. Și începe cu investire de timp și efort în găsirea de potențiali candidați la fericirea mea de cuplu și apoi în validarea sau invalidarea lor. Știu oameni terorizați de perspectiva de a ieși în lumea reală în căutarea unui partener (sau partenere). În care caz devine mult mai profitabil să sper că Universul (vezi Cupidon sau altă reprezentare a acestuia) va face el cumva să îmi apară partenerul. Hai… nu chiar în sufragerie dar măcar în scara blocului. Dacă se poate direct selecționat după criterii și gata îndrăgostit.
A doua problemă ar fi că nu prea știm ce vrem sau vrem prea multe. Femeile au de făcut față imaginii de „wonder-woman”. Imaginea socială le forțează să funcționeze performant pe toate planurile. O carieră strălucită, o casă ținută sub control, o imagine îngrijită, o mamă responsabilă. Dacă chiar vrei să le faci pe toate, atunci ai nevoie să fii inteligentă, motivată, puternică și în controlul propriei vieți. Până aici, totul e în regulă. Problema începe atunci când femeia descrisă mai sus are nevoie de un partener. Logic ar fi să caute un partener care să știe să coopereze, să fie maleabil, să o susțină și să preia conducerea acolo unde i se cere. Ei bine culmea, aceștia-s bărbații care se plâng că nu sunt luați în seamă. De ce? Pentru că nu asta se caută. La mare căutare sunt bărbații inteligenți, cu un statut social solid, ambițioși. Problema e că, deseori, acest tip de bărbat nu o să vrea statutul de egalitate ori, mult mai rău, pe cel al locului secund. Așa că, de regulă, bărbații descriși de afirmația „nu știu cum fac, găsesc doar ticăloși” se regăsesc de regulă în ultima categorie. Și nu sunt ticăloși, doar că, de vreme ce sunt ambițioși și învățați cu lupta pentru supraviețuire în carieră, nu se omoară să devină submisivi de dragul dragostei romantice. Din nou, e mult mai confortabil să crezi că Universul e ostil în loc să vezi că nu poți împăca și capra imaginii de sine și varza partenerului perfect.
A treia problemă este că celibatul are și avantaje. Nu-i rău deloc să faci ce vrei cu banii tăi, să nu dai socoteală de unde vii și cât ai stat și să găsești un lucru acolo unde l-ai lăsat. Ne căutăm perechea de lungă durată la maturitate. Iar asta vine cu o viață definită după regulile mele. Viața în cuplu o avea ea avantaje dar presupune adaptare la împărțirea spațiului de viață și locativ cu o persoană. Nu ne-o plăcea singurătatea dar, de cele mai multe ori, ne place viața noastră personală. În terapie, eu folosesc un exercițiu. Pun omul aflat în căutarea jumătății care se lasă așteptate să-și reorganizeze șifonierul ca și cum perechea sufletească s-ar muta cu el(sau ea). Ei bine, am parte de proteste și procrastinare cât încape. Dar sigur, e mai simplu să îl înjuri pe Cupidon decât să te gândești cât de inconfortabil și vulnerabil se simte să lași viața ta cea cunoscută pentru una, în comun ce-i drept, dar fără nicio garanție.
Nu zic că nu există noroc sau ghinion în viață. Dar dacă volumul de neprevăzut ajunge la un volum care începe să-mi încurce viața, nu e conspirație. De cele mai multe ori, înseamnă doar că am nevoie să îmi fac ordine cu spirit de răspundere în propria ogradă existențială. Să înțeleg ce caut pentru că, în căutarea unei perechi, suntem între ciocan și nicovală. De-o parte ne presează frica de singurătate, cea care ne îndeamnă la căutare. De partea cealaltă, se află teama de a fi rănit sau înșelat în așteptări, cea care ne forțează să avem criterii de căutare pe post de garanție antisuferință viitoare. De-o parte frica de singurătate ne îndeamnă să lăsăm garda jos și să alegem, de partea cealaltă teama de-a suferi ne face să fim circumspecți, pretențioși și să mai căutăm. În căutarea relației perfecte uităm, de multe ori, să ne oprim și să vedem că cei ce au relații, nu le au, aproape niciodată, perfecte. Și că-n concluzie, orice alegi e purtător de consecințe. Pozitive și negative deopotrivă.
Autor psiholog Miruna Stănculescu