Am auzit nu o dată de la clienții mei la terapie „deși am o relație, mă simt tare singur(ă)”. De regulă, afirmația aceasta este începutul descrierii a ceea ce se numește singurătate în doi. Când ajungi să te simți singur în timp ce ești cu cineva, înseamnă că „noi” începe să de despartă în „eu” și „tu”. Chiar dacă reușești să menții fericirea aparentă, de dragul copiilor sau de dragul prietenilor, atunci când rămâneți singuri se pierde sentimentul de apartenență, de intimitate și de protecție reciprocă. Poate că realizezi că vă desparte o lume atunci când vine vorba de subiecte comune de conversație, de valori sau principii, ori de vise. Partenerul de viață spune lucrurile greșite sau își alege momentele greșite și probabil că uneori te întrebi dacă atunci când v-ați ales unul pe altul erați pe altă lume ori prea tineri și entuziaști pentru a băga de seamă că ceva nu e în regulă.
Încet, încet conversația ajunge să se mărginească la „să iei pâine” sau „e rândul tău să iei copilul de la grădiniță”. Complimentele vin rar și sunt neconvingătoare. Simți că celălalt nu mai știe ce te procupă cu adevărat și că nici tu nu mai ai habar ce gândește. Vă certați adesea din lucruri mărunte care plătesc polițe pentru alte probleme, mai adânci, dar despre care nu vorbiți. Când vreunul dintre voi încearcă să discute cu sufletul deschis, celălalt este sarcastic, nervos, indiferent sau indisponibil, așa că de la o vreme devine mai sigur și mai simplu să discutați doar chestiunile strict necesare ale vieții domestice.
Atunci când ne simțim singuri într-o relație tindem să compensăm prin alte laturi ale existenței noastre. Câteodată ne îndreptăm către copii, care devin desemnați să umple golul lăsat de indisponibilitatea partenerului și să compenseze tristețea singurătății. Adesea, asta înseamnă că îi copleșim cu atenția și cu nevoia noastră de afectivitate. Alte dăți, pare mai simplu să începem o altă relație, paralelă, care să compenseze ceva din ceea ce lipsește în relația de bază. Sau poate alternativa viabilă devine îngroparea în muncă, cu speranța că recunoașterea profesională va acoperi lipsa de valorizare de acasă.
Oricare ar fi alternativa ta, pe măsură ce ea devine funcțională, te detașează din ce în ce mai mult de ceea ce se petrece cu relația ta, cea de acasă. Acasă devine un domiciliu împărțit cu un aproape-străin, rolul de refugiu sigur se pierde. Cel mai dramatic este că, adesea, celălalt se simte la fel de singur ca și tine. Dar, e probabil prea târziu, sunteți deja prinși în cercul vicios al înstrăinării care face să pară orice gest de apropiere nepotrivit și menit respingerii de către cealaltă parte.
Dacă te regăsești în descriere și dacă vrei să schimbi lucrurile atunci e bine să știi că poți prelua inițiativa. Pentru că da, acesta este primul pas: asumarea responsabilității. Care este cel mai mic pas pe care ești dispus(ă) să-l faci pentru a schimba ceva, fără a aștepta ceva în schimb de la partenerul sau partenera ta? Poate o discuție despre un subiect de interes pentru el? Poate un gest de tandrețe? Un film văzut împreună? E important să nu aștepți nimic în schimb (imediat) pentru că schimbările cer timp și sunt privite cu neîncredere, chiar dacă sunt pozitive. Dă-i timp, răbdare și consecvență. Rezultatele nu sunt garantate, dar cel puțin vei ști că ai încercat.
Un alt pas este și terapia de cuplu care oferă și ea soluții pentru regăsirea lui „noi”. Pentru că așa cum am mai spus, ultimul pas înainte de dizolvarea unui cuplu nu e terapia de cuplu ci procesul de divorț.
Autor Psiholog Miruna Stănculescu