Imaginează-ți un bebeluș, singur, absolut singur, în întuneric și frig. Care nu se poate descurca singur. Nu se poate hrăni, nu-și poate schimba scutecele, nu se poate încălzi. Nu poate supraviețui. Rămas singur suficient timp, pur și simplu va muri. Multiplică ce ai reușit să simți de vreo mie de ori. Cam așa se simte frica de singurătate. Chiar dacă ai ajuns adult. Dar cum se pretrec lucrurile? Și care este impactul fricii de singurătate în viața celui care o trăiește?
Frica este o emoție, singurătatea este un concept. Care concept, ne induce nevoia de a obține identificare în afara noastră. Cum ne construim conceptul? „E bine să fii, mamă dragă, și tu cu cineva”, „Să nu rămâi singur la bătrânețe”, „orice e mai bine decât să fii singur” – toate acestea sunt frânturi de filozofii de viață pe care le-ați auzit, presupun. Și nu doar o singură dată. Filmele și cărțile contribuie și ele la povestea conform căreia suntem incompleți dacă nu suntem cu cineva. Nu-i așa? Numai prezența „sufletului pereche” ne poate scuti de golul din suflet și din existență, ne poate scuti de sentimentul de inutilitate.
Odată ajuns aici, nu e deloc complicat să lași frica de singurătate să facă alegerile în locul tău. Nu contează dacă asta înseamnă să te căsătorești cu cine e la îndemână chiar dacă e departe de ceea ce de fapt ți s-ar potrivi sau îți dorești. Sau dacă rămâi într-o relație care te chinuie sau în care simți că nu te mai regăsești (asta dacă te-ai găsit vreodată). Important e doar să nu rămâi singur(ă).
Ce nu ne spune nimeni este că sentimentele se generează din interior și că noi suntem cei care care ne construim conceptele. În consecință, nu e nimeni responsabil să umple golurile mele interioare. Și nici statul cu oricine nu e o garanție că o să fii cu cineva. Dincolo de durerea firească oricărei despărțiri, nu-mi poate fi frică de singurătate decât dacă nu sunt aproape de propria persoană și dacă nu-mi definesc corect conceptul de singurătate.
Așadar, tu ce faci de teama fricii de singurătate? Încerci să îți controlezi partenerul care te amenință cu ruperea relației prin furie, lacrimi, blamare sau supunere necondiționată? Accepți lucruri care ți se par de neaaceptat? Îți găsești argumente prin care, indiferent cât de rău este, tot e mai bine decât să rămâi singur? Simți că, orice ar fi, nu poți face față scenariului în care te imaginezi singur?
Ei bine, adevărul este că maturitatea deplină presupune să accepți că ne naștem și murim singuri, indiferent de câtă lume se prezintă la botez sau la înmormântare. Și că, dacă între cele două evenimente nu te simți singur, acest lucru nu se datorează faptului că trăiești în înghesuială, ci gradului de mulțumire cu propria persoană. Pentru că da, gradul de auto-acceptare este invers proproțional cu frica de singurătate. Altfel spus, ce ne sperie nu este răspunsul la întrebarea „ce fac dacă pleacă” ci cel la „ce fac doar cu mine după ce pleacă?”
În mod ironic, frica generată de anticiparea singurătății este cea care ne determină să avem comportamente disfuncționale. Pentru că odată ce relația se rupe, de cele mai multe ori, constatăm că dracul nu era chiar atât de negru. A sta doar tu cu tine nu e nici pe departe o experiență neplăcută. În primul rând mărește gradele de libertate, de vreme ce ai de ținut cont doar de tine. Te poți regăsi și te poți reconecta la dorințele și valorile tale.
Tot în mod ironic, dacă relația nu se rupe definitiv, se îmbunătățește. Nu întâmplător, ci pentru că odată ce nu mai există presiunea păstrării ei cu orice chip, devine dintr-o obligație o alegere. Alegem să rămânem în relație pentru beneficiile ei și nu pentru a evita singurătatea.
Definit corect, a nu fi singur nu înseamnă a împărți același spațiu cu cineva, ci conectarea autentică și funcțională cu alte persoane semnificative pentru mine – partener de cuplu sau prieteni sau, în lipsa temporară a acestora, conectarea autentică și funcțională cu propria persoană.
Frica de singurătate nu ne determină așadar să căutam persoana potrivită, ci mai degrabă să alegem orice pentru a avea iluzia că suntem cu cineva.
Autor: psiholog Miruna Stănculescu
www.sfatulparintilor.ro