Întâlnesc deseori oameni prinși în mrejele unei relații care, de fapt, nu există. Pentru că partenerul de relație este, de fapt, inaccesibil. Fie că este vorba de o relație în care unul dintre parteneri este căsătorit, fie că are o altă agendă personală, acest tip de relație este un fel de Fata Morgana pe care unul dintre cei implicați se încăpățânează, în ciuda tuturor evidențelor să o urmărească. Motivul explicit este, de regulă, „știu că nu mă vrea cu adevărat dar nu pot să renunț la el (sau ea)”. Oare de ce nu putem renunța la persoanele care nu ne vor? De ce suntem atrași de ele ca fluturii de lampă? Și, de ce, acceptăm să ne ardem amarnic și repetat aripile?
Poate vă tentează să credeți că din dragoste. Ei bine – o fi și dragoste la mijloc, dar acesta nu figurează printre motivele care ne determină să fim atrași și prinși în mreje de oameni care ne resping sau care fac pe indisponibilii. Primul dintre motive ar fi nevoia de a ne confima valoarea. Oricare dintre noi avem nevoie să ne simțim speciali, valoroși, indipensabili. Toate acestea sunt importante pentru a ne menține imaginea de sine la un nivel pozitv. Și ce poate fi mai bun pentru confirmarea valorii decât a fi acceptat și apreciat de persoana pe care ți-o dorești cu ardoare? Îndată ce ești respins, mintea va încerca să găsească soluții pentru a restabili situația, încercând să obțină stima de sine pe care ai pierdut-o exact de la sursa care a determinat pierderea. Așa că te va îndemna să insiști cu înverșunare și să nu renunți. Doar că odată ce omul pe care îl urmărești înțelege că, indiferent ce ar face (el sau ea), tu vei fi tot acolo încercând să îl cucerești, nu-ți va mai vedea valoarea. Ce urmează este un cerc vicios în care eu simt că nu pot înceta să sper iar celălalt e din ce în ce mai puțin motivat să facă vreun efort sau să mă ia în serios.
Următorul motiv este acela că tindem să asociem valoarea cu lucrurile pe care le obținem cu dificultate. Nu întâmplător cu cât e mai scump un club select, cu atât e mai dificil accesul la el. Același principiu se aplică și la relații. Din ce omul pe care mi-l doresc se lasă mai greu, de aia tind să asociez o valoare mai mare potențialei relații dintre noi și să investesc mai mult pentru a o obține. Acesta este principiul de bază din spatele atracției pentru oamenii care ne sunt inaccesibili.
Să trecem mai departe la dorință. Suntem tentați să ne dorim ce își doresc și ceilalți. Asta explică de ce un loc frecventat de multă lume este asociat automat cu calitatea și devine atractiv și pentru noi. Tot așa se explică și de ce iubitul (sau iubita) poate deveni mult mai atractiv dacă e prins într-o altă relație sau dacă nu pare să ne acorde mai multă atenție decât celorlalți potențiali candidați (sau candidate) la relație.
Ultimul motiv este acela că nu ne place să ne pierdem investițiile. Nici când vine vorba de economii, nici când vine vorba de investițiile de afecțiune, de timp sau de viață. Principiul acesta se mai combină cu încă unul: acela al reciprocității – tindem să credem că vom primi ceea ce oferim. Reformulat ar suna cam așa – din ce oferim și nu primim nimic (sau puțin) în schimb, tindem să oferim mai mult în speranța că celălalt ne va întoarce ce a primit. Și din ce oferim mai mult, investițiile (dragoste, perseverență, timp, etc) devin din ce în ce mai semnificative și, implicit, crește frica de nu le fi irosit în van și scade disponibilitatea de a renunța.
Paradoxal, toate mecanismele de mai sus nu ne ajută deloc să obținem o poziție favorabilă sau de valoare în viața cuiva. Ci exact pe dos, din ce încerc mai mult, de asta omul pentru care fac eforturile tinde să nu mă aprecieze și să nu îmi vadă valoarea. Și tot paradoxal, deși mie mi se pare că am o relație, de cele mai multe ori este doar iluzia unei relații, o Fata Morgana. Așa se explică de ce, deși pentru mine pare să fie o călătorie cu o destinație, sunt mari șanse să nu joc decât rolul hamsterului prins de mirajul roții în care se învârtește.
Autor: psiholog Miruna Stanculescu