Instituția căsătoriei e în declin. Iar acesta este un adevăr statistic demonstrat. Dar oare ce anume ne determină să tindem să renunțăm la formalizarea relațiilor noastre de lungă durată? Ce anume ne face să ezităm sau să renunțăm să ducem lucrurile pe făgașul moștenit social și cultural de niște mii bune de ani? Ce ne face să stăm împreună dar să refuzăm să ne căsătorim?
Haideți să vedem împreună care ar putea fi motivele care ar putea să stea la baza evitării căsătoriei. Primul ar putea fi teama de divorț. Eu una m-am întrebat întotdeauna cum de reușim să setăm procesele astfel încât să fie suficiente 15 minute să te declare cineva căsătorit și luni de zile de chin și (eventual) termene judecătorești pentru a desface căsătoria. Lucrurile însă așa se petrec iar asta face ca teama de eventualitatea unui divorț și, respectiv, de implicațiile financiare, legale și administrative ale acestuia să ne șoptească la ureche că e mult mai simplu să stai cu omul fără să treci un nume comun pe ușa de la intrare. Nu ajută nici faptul că tot statistica ne arată că 30% dintre căsătorii se termină cu un divorț. Totuși, este una dintre cele mai scăzute rate din Europa. La prima vedere faptul ar trebui să fie încurajator. Asta dacă nu știi că, pe de altă, parte că ne situăm pe un loc fruntaș când vine vorba de abuzul domestic.
Iar asta ne duce către cea de a doua temere. Cea că partenerul de relație se va schimba odată cu formalizarea relației, adică cum se va comporta după ce se vede cu sacii în căruță. Realist vorbind, formalizarea relației înseamnă un angajament oficial pentru o implicare de lungă durată. Și, în funcție de ceea ce crede fiecare dintre noi despre căsătorie, certificatul care o atestă poate determina o schimbare de atitudine. Dar asta nu înseamnă în mod automat că, odată ce m-am căsătorit, partenerul sau partenera mea vor lua totul de-a gata, nu vor mai face niciun efort ori se vor purta de parcă m-ar fi luat în posesie. E drept că, în funcție de felul în care funcționa relația înainte de căsătorie vor exista schimbări mai mari sau mai mici în modul în care decurge viața unuia sau altuia dintre parteneri, dar asta înseamnă mai degrabă că ar fi util să știu despre partenerul meu ce anume semnificații atribuie căsătoriei și dacă ele se potrivesc cu cele pe care le atribui eu.
Și așa ajungem la a treia temere – viața mea se va schimba. O temere fondată dacă, de pildă, înainte de căsătorie nu locuiam împreună. Dacă fiecare dintre noi aveam apartamentul nostru și relația presupunea un aranjament stil „la mine sau la tine”, atunci după căsătorie partenerii de cuplu vor avea nevoie să se adapteze permanenței coabitării. De la faptul că nu mă mai pot retrage pe terenul meu dacă avem vreun conflict, până la negocierea regulilor de administrare ale traiului în comun. Astfel, hainele împrăștiate în toată casa (pe vremea când era doar a mea) ar putea fi mai puțin tolerate în casa noastră comună. La fel ca și repatriatul de la bere cu prietenii la ore mici care pot deveni mai vizibile și, respectiv mai puțin încurajate odată ce punctul terminus e dormitorul comun. Dacă pe lângă acestea mai adăugăm și potențiala venire pe lume a unui copil (vezi principiul „e vremea să mă așez la casa mea și să am o familie” sau în varianta feminină „îmi ticăie ceasul biologic”) atunci temerile sunt cu atât mai intense și mai fundamentate.
Ajungem la ultima temere aceea a deciziei corecte. Altfel spus, de unde știu eu că partenerul (sau partenera mea) reprezintă cea mai bună alegere? Ei bine, nu știu. Și nu pentru că avem vreo problemă cu alegerile, ci pentru că avem una cu multitudinea posibilităților. Bunicii mei au avut posibilitatea să cunoască cât de cât probabil ceva de ordinul a 150 de oameni. Asta dacă punem și starurile preferate de cinema pe listă. Așa că le-a fost cu mult mai simplu să se uite unul la celălalt și să decidă că au luat decizia corectă. Noi avem astăzi o expunere mult mai mare și deci (cel puțin în teorie) o probabilitate cu mult mai mare ca cineva mai bun să apară pe firmament. Nu ajută nici faptul că așteptările relaționale au devenit mai abstracte (suport emoțional, stimulare intelectuală, suport în carieră) și nici că suntem mai deschiși către divorț și deci mai puțin înclinați să ne negociem așteptările.
În concluzie, atunci când vine vorba de căsătorie devine important să înțelegem că lucrurile au evoluat. De la „e un adevăr universal valabil că un bărbat singur, aflat în posesia unei averi decente, trebuie că-și dorește o nevastă” (Jane Austen) la „când vreau să mă mărit, chiar vreau să fiu măritată” (Audrey Hepburn).
Autor: psiholog Miruna Stănculescu
foto: stockfreeimages.com