Problemesex

Psiholog Miruna Stănculescu: De ce ne sperie despărțirile?

Pentru fiecare om care își dorește cu disperare să își găsească o pereche există o altă persoană care ezită să se despartă de partenerul greșit. Indiferent din ce categorie facem parte, trăim (mai acut sau mai puțin acut) cu spectrul negru și teribil al despărțirii deasupra capului. Acest spectru ne face să ezităm să ne implicăm pentru că, nu-i așa, „o să doară mai rău dacă mă implic” și, tot el, ne face să rămânem mult mai mult decât e cazul în relațiile greșite, pentru că, nu-i așa, „ce mă fac dacă rămân singur(ă)”.

Se naște întrebarea – oare ce e așa o mare chestie să te implici sau să te desparți? Și oare, are legătură dificultatea despărțirii cu valoarea relației din care ies? Sau oare, merită să îmi asum suferința despărțirii viitoare și să mă implic acum? Ca de obicei, eu zic să vedem care sunt explicațiile științifice.

E clar că știința nu se află (cel puțin nu încă) în posesia unui antidot care să rezolve cât ai clipi disconfortul și suferința despărțirii. Totuși, are deja suficiente informații cât să ne facă să înțelegem mai bine ce se petrece și să gestionăm mai ușor procesul. Pentru că despărițile or fie ele dureroase dar sunt necesare atunci când mă trezesc prins în relația greșită. Să vedem deci de ce ne sperie depărțirile?

În primul rând, ne sperie pentru că dor. Al naibii de tare și nu la figurat. Ci la propriu. În 1991 a fost publicat un studiu care confirma că zona de scoarță care se activează atunci când privim poza fostului (sau fostei) după o despărțire recentă este aceea care se ocupă și de procesarea durerii fizice. De aceea, te doare la propriu atunci când ești părăsit. Și tot de aceea, tindem să ne ferim de despărțire. Pentru că suntem proiectați să ne ferim de durere. Mai mult, tot studiile arată că partenerii care sunt implicați în relații de lungă durată, tind să își coordoneze ritmul biologic. Așa că despărțirile ne sperie pentru că se lasă cu tulburarea ritmului meu obișnuit și cu consecințele aferente: insomnie, tulburări de comportament alimentar sau chiar tulburări de ritm cardiac și ale temperaturii corpului.

Despărțile ne sperie și pentru că relațiile dau dependență. Tot la propriu. Găsiți aici un studiu bazat pe imagistică RMN care a descoperit că zonele de scoarță care se activează atunci când cel părăsit se gândește la partenerul care l-a părăsit sunt similare cu cele ale unui utilizator de cocaină aflat în sevraj. Asta vă explică ușor de ce ajungem să fim obsedați de viața celui care ne-a fost partener. Elucidează și motivul pentru care urmărirea fostului (sau fostei) pe Facebook nu face decât să agraveze situația și să mărească suferința.

În al treilea rând, despărițirile ne sperie pentru că sunt emoțional inconfortabile. Alternativele emoționale nu sunt deloc atractive. Cel care părăsește își asumă vinovăția iar cel care e părăsit scăderea stimei de sine. Nicuna dintre variante nu e vreo călătorie de plăcere și e surprinzător unde putem ajunge în încercarea de a ne hotărâ care e rolul și respectiv „pedeapsa” pe care ni le asumăm.

Mai apoi, despărițile ne sperie și pentru că supraestimăm efectele lor. Studiile ne arată că marea noastră majoritate estimăm că ne vom reveni cu mult mai greu decât de fapt vom reuși să facem acest lucru. Ne mai sperie și pentru că le asociem cu singurătatea. Uităm mult prea adesea că singurătatea e un sentiment din interior și că a fi necuplat nu e echivalent cu a fi singur, după cum nici a fi cu cineva nu înseamnă că nu ești. În plus, după o relație de lungă durată avem nevoie deseori să ne redefinim în afara imaginii de „iubita lui X” sau „soțul lui Y”.

Nu în ultimul rând, despărțirile ne sperie pentru că le luăm personal. Găsiți aici un studiu care susține că felul în care trecem peste despărțiri depinde de cât de personal le luăm. Diferența vine din două feluri diferite de a privi propria persoană. Avem prima variantă în care ne privim personalitatea ca pe o entitate de sine stătătoare, formată din trăsături de personalitate care sunt un dat, adică nu pot fi schimbate adică „oamenii sunt cine sunt și nu pot fi schimbați”. Avem a doua variantă în care ne privim personalitatea ca un cumul de trăsături în continuă schimbare, adică „oamenii se pot schimba ca urmare a experiențelor trăite și a informațiilor primite”. Dacă ești adeptul primei variante, atunci vei tinde să iei depărțirea cu mult mai personal. Pentru că de vreme ce tu așa ești și nu poți fi schimbat, atunci tu ești cel respins și, de vreme ce nu te vei schimba, vei fi respins și în viitor. Vei fi mai înclinat să crezi că a fost ceva greșit la tine, vei avea nevoie de mai mult timp să treci peste despărțire și vei fi mai anxios cu privire la posibilitatea unei noi relații. Dacă ești adeptul celei de-a doua variante, ai parte de mai multă flexibilitate. Te vei strădui să înțelegi mai degrabă ce nu a funcționat în relație și, chiar dacă ai greșit, de vreme ce crezi că te poți schimba, vei avea mai multă încredere în viitor.

Carevasăzică, despărțirile ne sperie. Dar oare asta să fie suficient pentru a rămâne în relația nepotrivită? Până la urmă curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci managementul ei. Iar cât de frică îmi este are legătură, de cele mai multe ori, ce felul în care gândesc și nu e o dovadă implicită a valorii sau gradului de funcționalitate a relației din care mă tem să ies. Tot studiile arată că, dincolo de o despărțire, oamenii se regăsesc mai puternici și că învață din ceea ce nu a mers, fiind mai bine pregătiți pentru gestionarea relațiilor viitoare. Nu întâmplător, statistic vorbind, cele mai mari șanse de supraviețuire le are un cuplu în care ambii parteneri au mai fost implicați în cel puțin o relație de lungă durată.

Concluzia? Despărțirile nu sunt simple și sunt dureroase dar putem trece peste ele și ne putem ajuta să trecem peste ele mai ușor dacă înțelegem cum funcționăm și ce anume putem face pentru a ajuta procesul vindecării. Până la urmă, există viață și după despărțire și poate că dincolo de relația disfuncțională în care sunt prins astăzi pot ajunge la o altă relație, cea care să mă reprezinte și să mă împlinească.

 

Autor: Psiholog Miruna Stănculescu

www.mirunastanculescu.ro

 

Exit mobile version