Cu totii stim ca o poveste citita inainte de culcare va duce la un somn mult mai profund si mai linistit. Ce si-ar putea dori un copil mai mult decat atat? Iata cateva variante de povești de adormit copiii.
Povești de adormit copiii: Iepurasul care nu isi gasea locul
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu aș avea ce povesti, a fost odată un iepuraș simpatic și prietenos.
Nu știu să vă spun de ce era atât de singur, dar nu avea nici un loc în care să-și odihnească oasele la venirea oboselii și nici alți urecheați ca el cu care să-și petreacă bucuriile și necazurile.
Credeți, poate, că era un iepuraș trist. Dar nici vorbă de supărare și suspin în viața lui. Se bucura din plin de fiecare ciupercuță savurată, fluturaș urmărit pe pajiști sau floare frumos mirositoare care îi ieșea în cale. Își facea mereu noi prieteni, cunoștea lumea în diversitatea ei și învăța în fiecare zi ceva nou.
Dar într-o zi, uitându-se la un cuib de păsărele în care puii se jucau și piuiau fericit, a început să-l roadă un gând: că ar trebui să aibă, și el, casa lui. Să se întoarcă mereu acolo, să simtă siguranța unui adăpost. Să-și construiască un hamac mic în care să-și pună oasele și o masă mai mare unde să-și invite prietenii.
Așa că a pornit în căutarea locului potrivit. Știu că pare neverosimil, adică greu de crezut, dar prima dată a poposit pe o plajă pustie din apropierea unor câmpuri. Îi plăcea mirosul nisipului și zgomotul apei, în plus i se părea că-și va face mulți prieteni printre păsăretul care plana deasupra lui.
S-a pus la săpat vizuina într-un pâlc de ierburi. Dar n-a apucat să facă mare lucru că trei pescăruși au început să-l necăjească. Îi tot strigau lucruri urâte despre urechile lui lungi, despre corpul lui pufos, ba chiar, văzând că acesta nu dă semne de intimidare, au început să-și cheme alți înaripați să gonească intrusul de acolo.
De ce nu le plăcea lor vecinătatea unui animăluț nevinovat, n-avem de unde să aflăm. Oricum iepurașul a realizat că nu poate avea o viață liniștită pe plaja cotropită de gălăgia unor păsări răutăcioase și a plecat.
S-a oprit într-o pădurice din apropiere. Unde a găsit rapid scorbura perfectă: la baza unui stejar bătrân, în care ciripeau vesel multe păsărele, avea lumină exact atât cât trebuia și loc suficient pentru visatul hamac, plus masa pentru prieteni.
Dar nu s-a apucat bine de amenajări că s-a înființat în fața viitoarei locuințe un comitet de sălbăticiuni care l-au anunțat că pentru a fi primit în comunitate are nevoie de o cerere scrisă, un rezumat profesional, recomandări îndosariate de la minimum trei vecini avuți anterior și o scrisoare de intenție. În plus, chiria scorburii trebuia plătită în avans pentru primii trei ani.
Este clar că iepurașul nostru nu avea habar de toate încurcăturile birocratice care i se prezentau. Și tot ce deținea era blana de pe el, cu care sigur nu putea plăti nici măcar o lună, darămite trei ani?
Așa că a pornit-o, din nou, la drum. De data asta cu speranțele rămase în urmă, pe o plajă frumoasă și într-o scorbură primitoare. Îl încerca o tristețe imensă. Chiar nu poate avea un loc al lui?
Nici el nu știe cum a ajuns pe un câmp plin de maci, unde a văzut, țopăind alți urecheați. Se jucau împreună cu șoricei, arici, ba chiar i s-a părut că a văzut și o cârtiță.
S-a apropiat de unul care părea matur și cu experiență în ale vieții întrebându-l, timid, cam care ar fi plata pentru o vizuină mică, atât cât să încapă o masă și un hamac.
Iepurele bătrân a început să râdă la așa idee de neconceput: cum să plătești chirie Naturii? Trebuia doar să își aleagă locul și să se apuce de treabă. Și să strige, dacă are nevoie de ceva, animăluțele din zonă abia așteaptă să își ofere ajutorul.
Iată că iepurașul nostru și-a găsit un loc al lui. Cu provizii, hamac, o masă mare plină de prieteni. Iar eu am încălecat pe un măr și v-am spus, dragii mei, un mare adevăr!
Povești pentru copii. Cele mai frumoase povești ale copilăriei
Povești de adormit copiii: Paunul laudaros
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici n-aş avea ce povesti! A fost odată un păun ca toţi păunii pe care îi ştim: cu un cap mic, dar frumos încununat, şi o coadă atât de impunătoare, de nu-ţi puteai lua ochii de la ea!
Pentru că altceva nu prea avea ce face, păsăroiul nostru îşi desfacea ca un evantai penajul colorat şi se lăuda cât era ziua de lungă. Că e frumos cum altul nu-i, că i se fac oferte de pe la toate canalele de televiziune să vorbească îngrijire corporală, că pe Internet pozele cu el ajung virale mintenaş. Că este cunoscut în toată lumea, are prieteni influenţi, deci multe uşi deschise.
Frumos era, făra îndoială! Dar şi din ce în ce mai ocolit de către animalele din jur. Prietenii, vecinii, rudele, chiar şi cei care treceau pe acolo întâmplător îi ştiau deja toate poveştile plictisitoare despre cum foloseşte zilnic boabe de rouă proaspăt culese de pe plante neatinse de praf pentru colorit. Cum consumă zilnic doar seminţe pline de antioxidanţi şi viermuşi din fructe bio. Despre Angelina Jolie şi Zendaya care au venit special prin părţile locului să se fotografieze cu el sau cum preşedintele nauruan nu ia nici o decizie personală fără să-l consulte.
În ciuda aspectului său minunat, nu era tocmai regele balului la capitolul popularitate. Şi cu toate acestea, când prin părţile locului s-au organizat alegeri pentru şefia comunităţii, păunul nostru a fost primul înscris! A umplut imediat străzile şi grădinile cu afişe care-l prezentau în toată superbitatea lui, asezonate cu sloganul: “După cum arăt, aşa şi pot!”
Contracandidaţii săi erau ursul şi furnica. Primul se lăuda cu faptul că a apărat părţile locului de numeroase atacuri ale fiarelor sălbatice, iar insecta că menţine curăţenia, construieşte repede şi bine, organizează, îndrumă.
Evident că într-o campanie electorală respectabilă, afişele nu sunt niciodată suficiente. Aşa că cei trei candidaţi au pornit la a-şi găsi susţinători printre animalele de vază ale comunităţii.
Păunul a mers mai întâi la ciocănitoare. Era sigur că nu se va înţelege cu furnica, din motive evidente. Doar că aceasta l-a refuzat din start spunând că-şi va îndemna prietenii să voteze cu ursul. Uriașul mormăitor a ajutat-o de multe ori, arătându-i unde poate găsi copaci din care şi-a făcut provizii ierni la rând. Nu l-ar putea trăda!
A încercat apoi la vulpe, care clar era împotriva ursului. Dar şi aici a fost întâmpinat cu refuz. Roşcata a declarat ca va vota cu furnica, întrucât este harnică şi săritoare. S-a săturat lumea de vorbe și vicleșuguri!
O ultimă încercare a fost la albine, care aveau un ghimpe împotriva ambilor contracandidaţi. În ciuda presupuselor rivalități, regina fabricantelor de miere l-a anunţat că vor vota o insectă ca ele, pentru a se simți reprezentate în comunitate.
Rămas fără suporteri, păunul a pierdut alegerile. Câștigând totuşi ceva mult mai important: a înţeles că nu e suficient să fii frumos, trebuie să le fii de folos celor din jur. Şi că lauda de sine nu miroase niciodată bine.
Iar eu am încălecat pe o şa şi am spus povestea aşa. V-a plăcut povestea mea?
Povești cu tâlc. 13 lecții uimitoare care îți vor deschide mintea și inima
Povești de adormit copiii: Probleme prin padure
Zi de toamnă în pădurea din apropiere. Frunzele cădeau uşor, animalele se pregăteau de vremea rea. Vulpea din povestea noastră face acelaşi lucru: strânge provizii de teama iernii care se anunţă lungă şi grea.
Şi cum aducea ea ciuperci, seminţe şi fragi, ca o gospodină adevărată, uite cum îi cad labele din faţă exact în groapa săpată pe post de magazie! A încercat sa iasă de acolo, dar nu ştiu cum reuşise de se înţepenise în aşa hal. S-a zbătut, a tras, a încercat şi un smuls, numai că părea imposibil să se elibereze din propria-i capcană.
Mare noroc că pe acolo trecu un iepure. Care văzând vulpea răsturnată în groapă, începu să râdă:
– Ce-ai păţit vecină vulpe?
– Lasă întrebările şi ajută-mă să ies! i-a răspuns roşcata furioasă.
Iepurele n-a stat pe gânduri, s-a prins de coada vulpii şi a început să tragă. O dată, de două ori, de trei ori, nimic. Părea un blocaj acolo şi nu avea idei cum să-i vină de hac. A plecat aşadar după ajutoare, găsind îndată pe bătrânul urs. Care auzind de un animal în dificultate, imediat şi-a pus mintea şi muşchii la treabă. Iepurele s-a prins de coada vulpii, ursul de cea a iepuraşului, şi dă-i! Şi tragi! Pe vulpe o durea deja dosul, iar labele tot în groapă îi stateau.
L-au strigat pe bursuc. Care a venit cât a putut de repede, astfel încât ursul şi iepurele au apucat să-şi povestească între timp vacanţele avute în ultimii cinci ani şi toate problemele digestive recente. Acesta era şi cam puturos, dar măcar a venit cu o altă abordare: să ungă vulpea cu ceva grăsime şi astfel minunea se va întâmpla.
Dar vedeţi blestemăţie că tot n-au reuşit. Ba acum coada vulpii era alunecoasă, de nu mai puteau să o apuce cum trebuie!
A venit şi lupul, curios de zarva din zonă. Acesta a propus un sistem sfori și legături, dovedit nefuncţional.
L-au chemat pe arici să o înţepe puţin pe spate, dându-i astfel un nesperat impuls. A venit chiar şi cerbul, care a încercat să o ridice cu coarnele lui impunătoare. Bufniţa cea înțeleaptă a prezentat trei planuri complexe de acţiune care implicau ba pârghii, ba macarale construite din pietre şi crengi, ba vehicule cu tracţiune animală multiplă.
Veveriţa a încercat să o ajute aruncând cu ghinde în ea. Pasămite vulpea nervoasa ar putea sa iasă şi singură din groapa în care căzuse. Ba chiar, povestesc cei care au fost de faţă, a sosit la locul accidentului un leu imens, ajuns prin părţile locului în interes de serviciu tocmai de pe meleaguri africane! Acesta a încercat să o ia de ceafă cu dinţii lui puternici şi să o scoată din încurcătură.
Dar nimic nu părea a funcţiona. Deja vulpea se gândea că nu mai apucă zilele în care să se bucure de proviziile făcute. Iar ceilalţi erau îngroziţi că atâtea animale puternice şi luminate nu reuşeau să dea de cap unei probleme atât de banale. Se spune că trei zile şi trei nopţi a durat zbaterea lor.
Până când un vânător s-a nimerit să treacă prin apropiere. Văzând el toate animalele strânse la un loc, într-o nefirească prietenie, nu i-a venit să creadă. De uluire a tras aiurea un foc de puşca spre cer şi uite cum au dispărut toate ca prin minune! Zgomotul produs le-a speriat atât de tare încât n-au mai ieşit din ascunzişuri zile întregi. Chiar şi vulpea a reuşit să ajungă în vizuina ei atât de rapid de parcă nu fusese niciodată atât de blocată încât un iepure, un urs, un bursuc, un lup, un arici, un cerb, o veveriţă, o bufniţă şi un leu detaşat din Africa să se chinuie zadarnic pentru a o scoate din groapa în care căzuse.
Iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. V-a plăcut povestea mea?
Povești de adormit copiii: Soricelul saritor
Așadar a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti, a fost un șoricel mititel și drăguțel. Trăia la o fermă mare, plină de animale, plante și copii. Și avea mulți prieteni acolo, chiar și două pisici tărcate și bătrâne, care stăteau toată ziua pe o verandă.
Ca noi toți, șoricelul nostru avea o calitate. Sau un defect, după cum se nimerea optica celui care stătea să judece. Era tare sfătos!
Adică extrem. Nemaiîntâlnit. Extraordinar. Grozav.
Nu apuca să audă de o problemă la fermă că sărea primul cu idei, rezolvări, soluții, opinii. Vorbea cu toți cei implicați, emitea analize ample. Mulți îl ascultau și făceau întocmai. Puțini stăteau să cugete cu mintea lor situațiile. Și mai puțini aveau curajul să îl ignore.
Pentru că așa este în lumea oamenilor ca și a animalelor: cel care vorbește mai mult și mai tare pare a avea dreptate. Și cel care aleargă mai repede și mai bine pare a fi mai de ajutor.
De exemplu, odată rața și-a găsit toate ouăle sparte. Șoricelul a venit și i-a făcut capul calendar să nu mai lase ouăle nesupravegheate că așa va păți mereu. Aparent dulăul curții, Fiofiara, are o problemă de comportament și sparge tot ce prinde. Nu doar că rața a ajuns să clocească toate ouăle ascunzându-le și stând prea mult pe ele, lăsând astfel fermierul fără clientelă și umplând curtea cu prea mulți boboci. Dar și câinelui i s-a dus vestea de a fi agresiv, deși avea porecla în glumă. Așa că a ajuns în lanț. Iar el nu făcea nimic rău, ceilalți se speriau când îl întâlneau din cauza zvonurilor auzite!
În altă zi cele două pisici au căzut de pe canapeluța unde își petreceau veacul. Aceasta s-a rupt brusc. Probabil din cauza umezelii, lemnul ei vechi putrezise. Șoricelul le-a trimis să stea pe uscătorul de rufe, care era mult mai înalt și incomod, dar, ce-i drept, și mai solid. Bătrâne fiind și cu dureri de oase, ratau adesea aterizările, așa că una dintre ele s-a trezit cu o problemă la lăbuța dreaptă din dață. Au urmat alte dureri, plus tratamente costisitoare, dar, cel mai grav este că au fost închise în casă unde, considerau oamenii fermei, erau în siguranță.
Ar fi multe altele de povestit! Odată i-a zis cocoșului să tacă pentru că e în risc să răgușească. Iar toată ferma a dormit atât de mult în acea dimineață de nu mai știa fermierul cum să facă cu mulțimea de livrări promise. Altă dată vacilor să mănânce multă ceapă pentru că are antioxidanți, iar produsul lor va fi mai sănătos. Numai că așa s-a pierdut cel mai important client, un lanț de cofetării, care a refuzat să mai cumpere de la fermă din cauza mirosului pregnant al laptelui. Cum să faci prăjituri cu aromă de ceapa?
În ciuda acestor întâmplări șoricelul era în continuare ascultat. Pentru că așa este în lumea oamenilor ca și a animalelor: cel care vorbește mai mult și mai tare pare a avea dreptate. Și cel care aleargă mai repede și mai bine pare a fi mai de ajutor.
Într-una din zile s-a pornit mare conflict între țap și berbec. Nu aveau nimic de împărțit, dar se cam înfierbântaseră de la caniculă și au început să se contrazică până când situația a degenerat. Șoricelul a a pornit să rezolve situația, convins fiind că fără el s-ar putea declanșa un adevărat război fermier.
Ajuns la fața locului, a văzut că deja conflictul escaladase: după ce și-au spus cuvinte urâte, cei doi erau pe cale să înceapă lupta cu coarnele din dotare. Șoricelul a început să comenteze că nu-i o idee bună să se lupte pentru că pot rămâne mutilați sau chiar mai grav, familiile lor își pot pierde capetele.
Pentru că erau deja teribil de enervați și pentru că au găsit o cale comună de a se liniști, atât țapul, cât și berbecul s-au pus să-l fugărească pe sfătosul nostru șoricel. Unul îl amenința că îl rotisează între coarne, celălalt că îl spânzură tot pe acolo. Evident, doar vorbe spuse la nervi!
Dar personajul nostru s-a speriat atât de tare încât s-a lăsat de atunci de dat sfaturi nesolicitate. Totuși sare mereu în ajutor atunci când prietenii îl cheamă la datorie.
Iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa! V-a plăcut povestea mea?
Povești de adormit copiii: Leul cel timid
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici n-am avea ce povesti, a fost odată un pui de leu. Care avea, ca toţi copiii din lume, foarte multe calităţi. Leuţul nostru era, de exemplu, foarte muncitor. Întotdeauna îşi făcea treburile bine şi la timp: temele, ordine în camera lui, ba chiar pregătea deseori cina. Apoi era şi foarte săritor, când afla de cineva la nevoie, devenea primul care îşi oferea sprijinul necondiţionat. Nu în ultimul rând, leul nostru era foarte amuzant, doar că dintr-un motiv pe care vi-l spun imediat, cei din jur îl percepeau a fi mai degrabă tont decât fioros sau glumeţ.
Dar aşa cum toţi avem câte un defect, şi personajul din povestea mea are unul: o timiditate cum rar s-a mai văzut la un prădător! Deşi învăţa mult şi bine, având întotdeauna răspunsuri la întrebările profesorilor, la şcoală deseori i se întâmpla să nu şi le poată găsi atunci când simţea privirile colegilor. Şi la joacă i se întâmpla să se blocheze în negocieri banale cu prietenii. Iar dacă vreo leoaică de vârsta lui îl privea cumva, ce să vă zic, devenea pe loc dintr-un potenţial rege al animalelor o combinaţie ciudată de struţo-bursuc.
Curajul nu-i lipsea. Dorinţa de a-şi depăşi timiditatea, nici ea. Doar că dacă intimida puţin, se supăra pe starea lui, intimidându-se astfel şi mai tare. Părea un cerc vicios din care nu reuşea sa iasă. Iar animalele din jur deja începeau să-l privească circumspect. Ce fel de lider vor avea în viitor? Situaţia a devenit stringentă atunci când antilopele au început să-i arate limba. Elefanţii să-şi dea ochii şi trompa peste cap. Iar zebrele, să-l strige ironic “Puişor”.
Trebuia să facă ceva! Aşa că atunci când în şcoală s-a anunţat un concurs de dezbateri, leul nostru a fost primul pe lista de înscrieri. Şi pentru că aşa se întâmplă în viaţă, tocmai el, care detesta să vorbească în faţa unei mulţimi, a fost şi cel dintâi pe lista de concurs! Si trebuia să facă pereche cu o leoaică de la clasa paralelă pe care o cam plăcea.
Când s-a văzut în faţa unei săli pline de ochi şi urechi aţintite spre el, primul gând a fost să fugă! S-a uitat totuşi în ochelarii colegei de echipă, sub care se vedeau nişte ochi pregătiţi sa învingă şi a decis că n-ar fi o idee bună să o lase singură tocmai acum.
Să nu vă închipuiţi că brusc timiditatea leului a trecut miraculos. Nu există aşa minuni nici măcar în poveşti! S-a cam împleticit în vorbe, a mai uitat din argumente, dar cu ajutorul partenerei a reuşit mult mai mult decât spera. Și-a regăsit pe alocuri istețimea și umorul. Ba chiar au câştigat concursul!
După cum vă aşteptaţi, prădătorul despre care am povestit este timid şi în zilele noastre. Pentru că firea leului, ca şi cea a omului, nu se schimbă aşa uşor. Dar a înţeles că puterea sa este mereu acolo, fie ea acoperită de emoţii şi transpiraţii. Aşa că o regăseşte tot mai des, iar antilopele, elefanţii şi zebrele nu prea se mai încumetă la ironii. In plus leoaicele de vârsta lui îl privesc tot mai des ca pe un Rege!
Povești de adormit copiii: Legenda Ghioceilor
Povestea spune că fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată foarte frumoasă. Atât de frumoasă era încât toată lumea rămânea uimită în faţa ei! Bărbați, femei, copii, câini, pisici amuțeau și amorțeau, de nu-și mai găseau glasul sau pașii atunci când o priveau!
Vremea trecea, iar prinţesa din povestea noastră a ajuns la vârsta măritişului. Se căutau astfel pretendenţi prin toate împărăţiile din lume, pentru că cine lua fata de nevastă, moştenea şi tronul împărătesc.
Numai că cei care veneau să o cunoască rămâneau toți muţi de uimire, de nu mai reuşeau să iasă din transa frumuseţii ei. Şi cum ar putea să conducă o ţară cineva care nu poate scoate o vorbă în faţa minunăției unei fete?
Prințesa noastră era tot mai tristă și lipsită de speranță. Iar pretendenţii se cam împuţinau şi ei.
Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când se plimba gânditoare prin pădurea din apropierea palatului, a văzut un băiat cam de vârsta ei, care părea pornit la vânătoare. Era aşa de frumos călare pe calul său puternic şi mare! A încercat să intre în vorbă cu el, dar, după cum vă aşteptaţi, şi el a rămas şocat de chipul nemaipomenit la care privea.
Fata s-a îndrăgostit pe loc de naturalețea și blândețea tânărului. Iar când inima îți cere, îi faci pe plac. Așa că frumoasa noastră și-a făcut un obicei din a se plimba prin pădure, în speranţa unei întâlniri cu chipeşul călăreț. S-au mai văzut de câteva ori, băiatul a început să se obişnuiască cu minunăția fetei şi dintr-o vorbă în alta şi-au dat seama că se iubesc nespus!
Doar că ea era prinţesă şi el fiul unui măcelar din sat. Ea era bogată, el avea bani cât să supravieţuiască de pe o zi pe alta. Ea era curajoasă, iar el încă mai pica uneori paralizat în visare privind-o.
După un timp prinţesa a decis să-i spună tatălui că şi-a găsit alesul. Doar că împăratul nici nu a vrut să audă ca fata lui să se căsătorească cu fiul unui negustor de carne. În plus îi găsise soţ: prinţul Împărăţiei Nopţii, un tip căruia îi cam plăcea să petreacă, iar din cauza asta nici nu prea vedea bine la lumina zilei, aşa că frumuseţea fetei îi părea mult pălită, chiar înceţoşată.
Este greu să te împotriveşti sorţii, astfel personajul nostru a sfârşit căsătorindu-se cu prinţul cel întunecat, deşi inima ei stătea alături de cea a fiului de măcelar. A avut mulţi copii, care au servit cu nădejde împărăţia, după cum a făcut-o și ea.
Chiar și așa, a tot mers prin pădure, dar băiatul care i-a furat inima și a dus-o cu el călare pe un cal puternic și mare nu a mai apărut niciodată. Doar că în locul lui, primăvara, apăreau de neunde niște flori albe și frumoase care își găseau mereu curajul să scoată capul din zăpadă la prima rază de soare. Și să rămână, în ciuda frigului care se lasă atunci când acesta dispare.
Astfel ar fi luat viață ghioceii. Și nu pot să nu mă întreb cum să fi fost dacă ar fi avut și iubirea celor doi puterea lor?
Povești de adormit copiii: Veverita cu pofta de alune
A fost odată ca niciodată o veveriță ca toate veverițele: roșcată, cu un pămătuf în loc de coadă, jucăușă și dornică la cățărat.
Părea tot timpul pusă pe șotii, avea prieteni mulți și destoinici, îi plăcea să se distreze și să cunoască noi locuri și experiențe.
Într-una din zile, s-a întâmplat un incident regretabil: veverița noastră a fost călcată pe coada ei stufoasă și roșie de un urs morocănos și puțin cam chior. O durea atât de tare! Și nu știa cum să facă să-și aline suferința. A urcat cu greu în vizuina ei și a luat o alună să ronțăie în timp ce se gândea la soluții. Îi plăceau tare mult semințele de tot soiul și avea provizii prin toată locuința.
Tot ronțăind, a realizat că durerea cozii devenea mai difuză, iar supărarea produsă de ursul care nici măcar scuze nu și-a cerut, era pe trecute. Alunele sunt, pasămite, magice! De bucurie că a găsit leacul minune, a mâncat așa de multe încât era să-și termine proviziile într-o singură seară!
Altă dată, s-a certat cu prietena ei cea mai bună, ciocănitoarea. Credea că din cauza ei nu mai găsește nuci în copacul preferat. Oricât i-a explicat pasărea că preferă afinele, roșcata noastră n-a încetat cu acuzele. Ajunsă acasă a dat iar iama în provizii până aproape de epuizare.
Avea și alte probleme: la școala din pădure nu-i mergea prea bine. Era mereu certată că nu se concentrează și nu răspunde corect. Se chinuia cu proiectele pe care le avea de făcut acasă, iar timp pentru prieteni nu prea mai rămânea. Și ronțăia, ronțăia, ronțăia.
Uite așa, dintr-o zgâtie suplă și agilă, roșcata noastră s-a rotunjit simțitor. Îi era tot mai greu să coboare din vizuină. Nu-i vorbă, că nici urcatul nu-i era mai confortabil! Singurele care o ajutau să se înveselească erau alunele. Și nucile. Castanele. Și ghindele.
Doar că pe măsură ce se îngrășa, în era tot mai greu să-și facă provizii. Și foamea o enerva! Nici prietenii nu o mai vizitau, pentru că devenise arțăgoasă și tot ce își dorea era să mănânce. Nu mai avea chef de întreceri prin copaci, nici de a descoperi locuri noi. Totul era despre stomac.
Din ce ronțăia, devenea așadar mai singură, mai tristă, mai rotundă și mai plictisită. Picioarele o dureau ori de câte ori încerca să se deplaseze, iar dorul de prieteni nu mai trecea nici cu cea mai grăsană castană!
Văzând cât de chinuitoare a devenit viața ei, a decis să se oprească din mâncat. Știa că nu va fi ușor! Ce să facă în tot acel timp? Cu ce să înlocuiască magia? Dar nici așa nu mai putea continua.
Și-a aruncat așadar castronul din față, ieșind la o plimbare. A salutat, bucuroasă, vecinii, a ascultat trilurile suratelor cu aripi, și-a încălzit coada la soare. A vizitat copaci noi, a cunoscut animale pe care nu le știa.
S-a întâlnit chiar și cu ursul cel morocănos, care i-a explicat că fusese pișcat de o albină în momentul regretabilului accident. Era orb de durere! Au făcut pace, iar neatentul a promis drept cadou de împăcare niște fructe de pădure suculente și pline de vitamine.
Apoi, și-a vizitat prietena Ciocănitoare, cerându-i scuze pentru nefondatele acuze. Au povestit, au ascultat, au plănuit.
Uite așa, timpul trecea, iar veverița reușea să mănânce mai puțin, întorcându-se spre alte lucruri care îi plăceau. Ba chiar a făcut un grup de suport împreună cu o vulpoaică la fel de pofticioasă și un cerb obez din motive medicale. Împreună au reușit să găsească soluții alimentare mai sănătoase, dar totodată mai sățioase.
Și la școală lucrurile păreau să se îndrepte. Veverița a căpătat o nouă prietenă, Căprioara, care a ajutat-o cu proiectele cele grele. Notele au început să crească, laudele să sosească.
Încet-încet, pofticioasa noastră a înțeles că magia ronțăielii a fost, de fapt, un soi de blestem. Că viața e compusă din experiențe diverse și multe, unele care se lasă cu supărări, altele cu zâmbete. Dar toate trebuie acceptate și trăite așa cum sunt, nu anesteziate cu alune.
Acum este exact așa cum o știam cu toții: roșcată, cu un pămătuf de coadă, jucăușă și pusă pe cățărat!
Iar eu am încălecat pe vestita mea șa, și v-am spus povestea așa! Copii mari și mici, v-a plăcut povestea mea?
foto: Depositphotos.com