by Sfatul Parintilor | 09/04/2015 21:10
Acum 10 minute am asistat de la geamul meu la urmatoarea scena: o femeie tanara ii cara baietelului ei de vreo patru ani palme la fund pentru ca se daduse cu oja si nu pentru prima oara, din cate am inteles din vorbele ei. Discursul moralizator suna astfel: “De ce faci asta?! Esti femeie?! Spune! Esti femeie?! Daca esti femeie, spune si nu te mai primesc la mine in casa!”.
Am trecut rapid peste declaratia ilogica implicita cum ca nu sunt admise femei la respectiva in casa, insa scena mi-a adus brusc in minte vorbele (cumplite, dupa parerea mea) bunicii mele catre toti copiii ei: “Nu sunteti voi copiii pe care mi i-am dorit…”. Si ma intreb cand visele si sperantele pe care si le face un parinte pentru copiii lui se transforma intr-un model de copil perfect, alaturi de care copilul real nu are nici o sansa si nu poate decat sa-si dezamageasca parintele?
Toti spunem “Nu-mi doresc decat sa fie sanatos si fericit!” si o spunem din tot sufletul, iar cand sunt mici de tot, sunt absolut perfecti. Chiar si cand incep sa vorbeasca, arata ca noi, ne imita in vorbe si gesturi, iar micile semne ale unei personalitati incipiente ni se par absolut adorabile. Vrand – nevrand, invata de la noi sa creada in ce credem noi, sa vada lumea cum o vedem noi, sa tina cu ce echipa tinem noi si ei sunt fericiti sa ne faca placere. Dar pe masura ce cresc, fiecare experienta personala pe care o au (de la faptul ca sora mult-iubita a mamei miroase cam dubios sub parfumul de trandafiri, pana la faptul ca prietenul lui cel mai bun nu crede in Doamne-Doamne, pentru ca parintii lui sunt atei), il va face pe copil sa inceapa sa compare, sa analizeze si de multe ori sa puna la indoiala opiniile si convingerile parintilor. Si asta cu mult inainte de rebeliunea (pre)adolescentina.
E o desprindere careia multi parinti ii fac fata cu mare dificultate si aici nici macar nu vorbesc de situatiile majore de indepartare de la ceea ce considera parintii a fi norma, situatii cum ar fi cea sugerata in scena descrisa la inceput. Noua, ca oameni, in general ne e greu sa acceptam oamenii diferiti de noi si abia in ultimele decenii am inceput sa facem un efort constient sa fim mai deschisi la minte si la suflet, mai toleranti, mai deferenti fata de cei altfel decat noi. Credem in aceste valori, incercam sa traim ghidandu-ne dupa ele si sa-i invatam si pe copiii nostri sa fie la fel si chiar fiinte umane mai bune ca noi. Insa suntem complet socati si uneori chiar raniti cand printesa pe care am tinut-o mereu in rochite roz si fluturi in par vine acasa plina de noroi si julituri ca a jucat fotbal cu baietii, baietelul nu intelege niciodata nici o poanta si e singurul mohorat intr-o familie in care umorul e la mare pret, sau prefera sa joace sah in loc sa mearga la karate, iar fiica ta refuza sa se atinga de vreuna dintre sutele de carti pe care le-ai adunat si le iubesti de-o viata, preferand sa dea ore in sir SMS-uri de pe mobilul cu strassuri. Si atunci, daca esti norocos, te izbeste clipa de iluminare: “Ei nu sunt eu! Sunt alti oameni, diferiti de mine!”. Nu ma intelege gresit: sigur ca iti iubesti copilul, atat de mult incat uneori te sperie, dar ai puterea sa-l si accepti? Intotdeauna, complet si fara rezerve, cu bune si rele, cu similitudini si mai ales cu diferente?
Uneori diferenta e uriasa, alteori mai mica, dar exista intotdeauna, iar tu ai de ales: cresti si tu in acea perioada? Inveti si tu si-ti deschizi mintea si inima pentru a accepta complet aceasta fiinta umana diferita de ce asteptai tu de la ea? Sau tii cu dintii de copilul perfect din visele tale si faci liste cu toate modurile in care realitatea te-a dezamagit si viata te-a tras pe sfoara, facandu-i astfel viata amara copilului tau si indepartandu-l de tine? Cand esti tentat sa refuzi realitatea, aminteste-ti vorbele uluitoare ale poetului de origine libaneza Kahlil Gibran:
„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii, de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,
Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici chiar in vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.”
Source URL: https://sfatulparintilor.ro/prescolari/comportament-si-dezvoltare/strainul-pe-care-l-ai-nascut/
Copyright ©2024 Sfatulparintilor.ro unless otherwise noted.