by Sfatul Parintilor | 28/04/2018 18:00
Cine poate fi mai aproape de moarte decat asistentele medicale dintr-un hospice, care au grija zilnic de oameni aflati pe ultima suta de metri, oameni in suferinta si rude indurerate?! Revista Americana Guidepost a prezentat povestea unei asistente medicale (care a dorit sa-si pastreze anonimatul) dintr-un hospice. Ea este convinsa ca viata de dupa moarte exista si ca toti pacientii ei au ajuns in rai. Iata care sunt experientele ei:
Leonora era pe moarte.
Avea 54 de ani si suferea de cancer, inoperabil. Statea in pat inconjurata de perne si de flori parfumate. Eram singure in camera.
“Doamna asistenta…”, imi zise la un moment dat, aratand spre coltul camerei. “… vedeti ingerul asta, care vine spre patul meu zambind. Mereu imi zambeste. Doamna asistenta… cand vad ingerul asta, credeti ca-l vad cu adevarat?”. Privirea ei era fixa si indreptata spre locul unde ar fi trebuit sa vad ingerul.
Ceva din tonul Leonorei imi spunea ca a incercat sa-si convinga familia de existenta ingerului si n-a reusit…
Cu cativa ani inainte, la inceputurile carierei mele de asistenta de hospice, probabil ca as fi ezitat sa-i raspund la aceasta intrebare. Doar stiu foarte bine ce efecte au medicamentele si epuizarea asupra unui creier pe moarte. Dar in ziua aceea am stiut exact ce sa-i raspund. Stiam pentru ca, dupa ani si ani in compania unor oameni aflati la capatul drumului, am invatat sa vad altfel moartea. Stiam ca Leonora vede mult mai mult decat noi, ceilalti.
“Da. Chiar vezi acel inger, Leonora. Sta exact langa tine!”
Nu am planuit niciodata sa ajung asistenta de hospice. De fapt, cand am terminat scoala de asistente, in 1950, nici nu exista conceptul de hospice, programul oficial de ingrijire a bolnavilor in stadiu terminal. Ca asistenta medicala voiam sa vindec oamenii, sa-i salvez ca sa traiasca. Si nu sa fiu alaturi de ei cand mor. Daca m-ati fi intrebat atunci probabil ca as fi spus ca mai toti oamenii din jurul meu “Cat de deprimant trebuie sa fie sa ai de-a face cu moartea in fiecare zi?!”.
… Dar nu e deloc deprimant. Dimpotriva. Aniversez in fiecare an, ziua in care am inceput sa lucrez in hospice. Ziua in care dupa 20 de ani de cand am terminat scoala de asistente, am invatat ce inseamna de fapt sa aduci oamenilor speranta si bucurie. Am invatat ca moartea nu este ceva de care sa te temi. E ceva care te apropie de Dumnezeu, iar mainile lui Dumnezeu sunt usa catre pace si viata vesnica.
Am ajuns intr-un hospice din intamplare. Lucram pentru un chirurg, pana cand m-am maritat si au aparut si copiii. A urmat o pauza in cariera. Pana cand iubitul meu socru – ii spuneam cu totii Tataie – ne-a anuntat ca are cancer la pancreas si ca nu mai are mult de trait. Tataie si Mamaie s-au mutat la noi, pentru ca nu au crezut ca vor face fata singuri cumplitului diagnostic.
Apoi am vazut o reclama in oras despre un hospice organizat de un preot, Paul Brenner, si de o asistenta medicala, Dottie Dorion. Si am ajuns la ei. “Nu stiu cu ce va ocupati exact, insa simt ca am nevoie de voi”, i-am spus lui Dottie. La scurt timp dupa aceea Dottie avea grija de Tataie si se asigura de confortul lui fizic si psihic. Dupa ce Tataie a murit, Dottie mi-a spus: “Tu esti nascuta sa fii asistenta de hospice. Am vazut cum ai avut grija de socrul tau. Nu ti-a fost deloc frica de moarte, asa cum i-ar fi fost oricui. Mi-ar placea sa lucrezi cu noi”.
N-am stiut ce sa-i raspund. Dar eram impacata cu gandul ca as putea avea grija de oamenii aflati la sfarsitul vietii lor. Am facut asta pentru tatal meu, pentru vecina mea, Mary Anne, pentru socrul meu. Dar toti erau oameni aproapiati, cunoscuti. Dottie m-a incurajat si mi-a spus ca am har. In cele din urma am acceptat. M-am oferit voluntar pentru hospice. Imediat ce-am ajuns acolo, mi-am inteles menirea. Si nu pentru ca era placut sa muncesti din nou sau pentru ca ii ajutam pe oameni sa fie impacati cu ei pe ultima bucata din drumul lor. Ci pentru ca, din prima zi de lucru, am intalnit oameni care mi-au aratat cat de gresit am interpretat eu moartea. Am inteles la hospice bucuria pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii lui.
Un pacient de-al meu, Frank, 68 de ani, bolnav de cancer la plamani, mi-a spus intr-o zi: “John este cu mine acum. Il vezi? E acolo in scaun…”. John, era fiul lui Frank… Fusese omorat in razboiul din Vietnam. I-am spus ca nu-l vad, dar apoi l-am intrebat “Cum arata John?”. “Oh, e frumos in uniforma! Mi-a spus ca este timpul sa plec!”. La scurt timp dupa aceea, Frank a murit impacat, in somn.
Si-apoi Hank, mi-a spus cu o zi inainte sa moara ca l-a vizitat Shawn. Era imposibil ca fiul sau Shawn sa fi venit, in persoana, pentru ca era la inchisoare. Insa Hank l-a vazut. “Trebuia sa-i spun ca l-am iertat si ca-l iubesc!”, mi-a spus Hank.
Si-atunci mi-am dat seama de ceva. Cu cat pacientii se apropie mai mult de moarte, cu atat ochii si simturile lor se deschid catre o realitate la care noi nici nu visam. Unul dupa altul, toti pacientii mei mi-au povestit despre spirite, ingeri, rude moarte sau nu. Si mai presus de toate, cu totii il simteau mai aproape pe Dumnezeu. Indiferent cum a fost viata lor de dinainte, cu cat se apropiau mai mult de moarte, cu atat erau mai constienti de Dumnezeu si ii cautau iertarea. Daca inainte se contraziceau cu mine despre credinta si Dumnezeu, intr-un final, toti au sfarsit rugandu-se.
Source URL: https://sfatulparintilor.ro/familie-parinti/inspirational-motivational-emotional/viata-dupa-moarte-povestirile-unei-asistente-medicale/
Copyright ©2024 Sfatulparintilor.ro unless otherwise noted.