by Sfatul Parintilor | 03/07/2017 20:52
Uneori, viata ne joaca feste. Si cand credem ca un eveniment rau ne poate ruina existenta, realizam ca, de fapt, tot raul este spre bine. Va prezentam mai jos povestea incredibila a unei femei, Yasmin Sheikh (38 de ani), care a paralizat intr-o noapte pentru ca mai apoi sa-si gaseasca sufletul pereche.
Iata cum a trait ea toate aceste evenimente.
Aveam 29 de ani si viata mi se parea minunata. Eram avocat, ieseam mereu cu prietenii si ma simteam tare bine in pielea mea. Aveam un stil de viata sanatos, faceam sport, eram atenta la ceea ce mancam, beam cu moderatie si nu ma confruntasem niciodata cu vreo problema de sanatate.
Era martie 2008 si tocmai petrecusem un weekend alaturi de prietenii mei. A doua zi m-am trezit cu o durere puternica la spatele inferior, insa apoi aceasta a disparut asa ca am putut merge la sala. M-am dus sa iau cina cu parintii, insa durerea s-a intors si de aceasta data a fost groaznica.
Mama mi-a dat o sticla cu apa calda si apoi durerea a slabit in intensitate din nou. Apoi, m-a dus acasa si m-am bagat in pat. Din fericire aveam telefonul langa mine. In timpul noptii am simtit nevoia sa merg la toaleta insa nu am putut face nimic. Acum stiu ca vezica mea urinara paralizase.
M-am dus la baie de trei sau patru ori in aceea noapte, fara sa fac nimic, insa picioarele imi erau din ce in ce mai slabite. Am cazut si am inceput sa ma simt rau. La 7 dimineata nu m-am mai putut da jos din pat. Imi simteam putin piciorul strang, insa dreptul nu-l puteam misca deloc. Am intrat in panica. Mi-am sunat cea mai buna prietena si i-am spus: „Nu-mi poti misca picioarele”.
Ea este o persoana foarte calma, tocmai de aceea panica din vocea ei m-a facut sa gandesc, „La naiba, e grav.”. Mi-a spus: „M-ai speriat” si apoi mi s-a facut si mie frica. Parintii mei a chemat o ambulanta. Imi aduc aminte faptul ca paramedicii m-au carat pe o targa si apoi am ajuns la spital. Apoi imi amintesc totul ca prin ceata.
Am facut o multime de analize si nu s-a descoperit nimic. Nu aveam nimic rupt, nu cazusem insa doctorii mi-au spus ca asta este rau intrucat nu vedeau cum ma puteau ajuta. Dupa o saptamana mi-au cedat plamanii si m-am ales si cu o pneumonie. Apoi, timp de 7 zile am respirat prin intermediul aparatelor. Am fost supusa la tot felul de teste si nici macar doctorii nu se puteau pune de acord cu ce mi se intamplase: unul sustinea ca am suferit un accident la coloana, iar o astfel de intamplare este atat rara incat ar putea fi vorba de ghinion. Altul credea ca ma confrunt cu o mielita transversa, o inflamatie a maduvei spinarii care, de obicei, apare dupa o alta boala. Este adevarat ca fusesem racita si tusisem in urma cu ceva timp insa nu as fi crezut ca asta duce la paralizie.
Nu stiu nici acum de ce m-am confruntat cu asa ceva insa din acea zi n-am mai mers niciodata. Pot insa simti presiunea. Daca inchid ochii si cineva imi atinge genunchii simt si chiar imi pot misca cateva degete. Insa nu simt caldul sau recele si nici razele calde ale soarelui.
Am ramas in spital trei luni timp in care a trebui sa invat cum sa folosesc sacunul cu rotile. Daca cineva mi-ar fi spus, „Nu vei mai merge niciodata” m-ar fi durut din cale afara. Insa nimeni nu mi-a zis-o. Insa odata cu trecerea timpului fara sa se inregistreze nicio imbunatatire realizezi si tu crudul adevar.
Nu faceam niciun progres si eram ingrijorata in legatura cu viitorul meu. Era greu sa imi imaginez o viata asa, eu nu cunosteam pe nimeni care sa aiba nevoie de scaun cu rotile.
Umorul este modalitatea mea de a face fata situatiei, insa erau momente in care cedam. Imi aduc aminte ca intr-o zi eram epuizata. Nu gandeam decat: „La naiba cu toate astea! Imi vreau fosta mea viata inapoi”. Voiam sa vorbesc despre ceva trivial si sa planific o iesire in oras. Nu voiam sa traiesc o viata in care lupti doar pentru a te putea misca.
Mutatul la parintii mei a fost extrem de greu. Eu locuiam intr-un apartament la etajul doi, fara lift asa ca nu mai putea ramane acolo si de acum inainte. Ceea ce inseamna ca independenta mea, libertatea mea dispareau. Iar acum trebuia sa ma bizui in totalitate pe ei, nu putea sa-mi iau singura nici macar un pahar cu apa.
Tata a gestionat cu greu situatia, insa mama care este mai practica m-a ajutat sa-mi planific scopurile. Chiar si cele mai marunte lucruri se doveau complicate pentru cineva in situatia mea. Insa curand am descoperit ca toata lumea vrea sa te impinga si sa te ajute.
Insa daca voiam ajutor, ceream. Uneori, ma enervam si incepeam sa plang cand eram tratata ca un copil neputincios. Alteori, deveneam iritata si ma enerva si termenul de „handicapata”.
In ianuarie 2011, mi-am adunat tot curajul pentru a ma muta singura. Era ceva infricosator si imi amintesc ca am plans de cat de speriata eram. Ma simteam singura. Am inceput sa fiu fericita cand am avut o petrecere de casa noua. Luke Hamill s-a autoinvitat la eveniment. Luke, 44 de ani era, de asemenea, in scaunul cu rotile si l-am intalnit in urma cu doi ani.
Mama este inebunita dupa serialul Casualty, iar Luke joaca in el. Mama imi spusese „Iata un tip bine in film si este in scaunul cu rotine. Am cautat informatii pe google despre el!” Eram fascinata de modul in care oamenii cu diazbilitati sunt prezentati in seriale asa ca l-am urmarit si eu pe tv. Cand l-am vazut prima oara pe Luke, am strigat: „O, Doamne, joci in Casualty !”.
Mi-a dat cartea sa de vizita, facea parte dintr-o organizatie Aspire, care ii ajuta pe cei aflati in scaunul cu rotile, insa eu abia ajunsesem in aceasta situatie asa ca nu am vrut sa ma implic. Totusi am devenit prieteni. In cele din urma, in 2013, am devenit un cuplu.
Doi ani mai tarziu, in 2015 cand ne aflam la Royal Observatory in Greenwich mi-a cerut sa ne casatorim. I-am raspus „O Doamne, glumesti?”.
Ne-am casatorit in iulie, iar nunta noastra a fost plina de iubire si veselie. Am trecut prin multe, insa acum lucrurile merg bine. Viata este din nou frumoasa, iar viitorul pare din nou luminos. Am reinceput sa practic avocatura la 18 luni dupa accident, insa mi-am pierdut increderea in mine si nici nu mai sunt pasionata de drept.
M-am implicat activ la Diversity&Inclusion cautand impreuna cu cei de acolo modalitati de a imbunatati viata persoanelor cu dizabilitati. In acest fel am inceput sa ma simt din nou folositoare.
In 2015 am renuntat la slujba. Acum sunt consultant, coach, public speaker si mentor. De asemenea, m-am alaturat agentiei lui Luke, VisABLE, care ii reprezinta pe artistii cu dizabilitati si am primit un mic rol in drama Gone on Sky Atlantic.
Imi place sa joc in filme sau sa fiu prezentator. Ma gandeam ca nu exista prea multi prezentatori in scaunul cu rotile, asa ca de ce n-as face acest pas? Sunt o multime de lucruri pe care nu le-as fi facut daca nu as fi ajuns in scaunul cu rotile si, cu siguranta, ca nu l-as fi intalnit pe Luke.
M-am obisnuit greu cu faptul ca sunt in scaunul cu rotile, insa asta e. Imi place cum sunt. Asa sunt eu acum.”
Urmareste aici povestea lui Yasmin.
Sursa: mirror.co.uk
Source URL: https://sfatulparintilor.ro/familie-parinti/inspirational-motivational-emotional/daca-femeia-aceasta-nu-paraliza-peste-noapte-nu-ajungea-la-iubirea-vietii-o-poveste-reala-de-piele-de-gaina/
Copyright ©2024 Sfatulparintilor.ro unless otherwise noted.