Iată una din întrebările pe care le aud deseori în cabinet, sub diverse forme. De ce doare atât de rău? De ce simt că mi se rupe inima? De ce trebuie să sufăr atât?
Carevasăzică, de ce doare o despărțire atât de cumplit și de viu? Și mai ales, dincolo de durerea inevitabilă, cum pot diminua suferinta. Pentru că aici se aplică principiul conform căruia: durerea e inevitabilă, dar suferința e opțională.
Durerea e inevitabilă pentru că, după ultimele descoperiri, traseul care se activează pe scoarța cerebală atunci când privim poza persoanei de care tocmai ne-am despărțit este același ca cel activat atunci când experimentăm durerea fizică. Asta explică de ce durerea se simte aproape palpabil. Ce face lucrurile chiar mai greu de suportat este că, spre deosebire de durerea fizică care poate fi adresată eficient, durerea psihică are nevoie de timp și nici măcar nu știi de cât timp anume.
Suferința e opțională pentru că noi, oamenii, suntem cei care o adăugăm durerii, prin povestea pe care ne-o spunem despre ceea ce s-a întâmplat. Iar ceea ce facem, de obicei, atunci când o despărțire doare adaugă multă suferință. Să vedem cum am putea să scăpăm de suferință și să rămânem doar cu durerea inevitabilă unei pierderi.
În primul rând, e important să înțelegem că e firesc să doară. Pentru că încheierea unei relații este o pierdere. Nu numai a persoanei, ci și a timpului investit în relație, a viselor, a eforturilor. O relație care se încheie este și o nereușită, a mea și a celuilalt deopotrivă. E firesc să doară, la fel de firesc cum mă aștept să mă doară atunci când mă lovesc.
Citeste continuarea: 1 2
