Copilul nu este al tău – este o conștiință care te-a ales temporar.
Nu-l poți modela. Îl poți doar însoți. Nu-l poți proteja de viață. Îl poți doar ancora în sufletul lui, pentru a fi pregătit să o trăiască.
Este o conștiință vie care te-a ales… dar nu ca să o modelezi,
ci ca să te vezi.
Nu l-ai creat.
Ai fost canalul prin care a coborât.
Nu e proprietatea ta.
Nu e nici măcar extensia ta.
Este o lumină care a avut nevoie temporară de carnea ta, de sângele tău, dar mai ales de vibrația ta ca să-și înceapă lecția.
Și poate… nu ai fost aleasă ca să-l protejezi de viață, ci ca să-l înveți, prin exemplu, să nu fugă de ea.
Ai fost aleasă pentru frecvența ta, nu pentru diplomele tale de părinte „bun”.
Pentru rănile tale nevindecate.
Pentru umbrele pe care ai refuzat să le mai privești.
Pentru lacrimile pe care le-ai îngropat adânc în inimă.
El te-a ales tocmai pentru toate acestea.
Pentru că ceea ce i-ai ascunde, îi va deveni lecție.
Ce nu îți vindeci, îi va deveni oglindă.
Și dacă încerci să-l „faci după chipul tău”, îi frângi aripile și-l faci sclavul unui tipar.
El nu e aici să-ți vindece trecutul.
Nici să-ți trăiască visul.
Ci să-și urmeze planul lui divin.
Și de vrei să-l ajuți, eliberează-l din rol.
Desprinde-te de ideea că trebuie să fii „mamă” sau „tată” perfect.
Și întreabă-te:
„Pot să fiu un suflet care susține alt suflet fără să-l controleze?”
Poți să-l iubești fără frică?
Poți să-l lași să plece chiar dacă ești lângă el?
Copilul nu e al tău.
Este un maestru în haine de copil,
care te-a ales nu să-i fii stăpân…
ci martor.
Și sprijin în tăcere, dintr-un loc gol de ego, plin de prezență.
Îi transmiți copilului tău nu ceea ce spui, ci ceea ce ești în câmpul tău subtil.
Copiii învață din frecvența din care trăiești, nu din discursurile tale.
Moștenirea invizibilă:
tu nu ești părinții tăi, dar porți vibrația lor
Nu moștenești doar ochii mamei și fruntea tatălui.
Moștenești suferințe neterminate.
Moștenești rușini nerostite, decizii îngropate, lacrimi care n-au avut voie să curgă.
Ești făcut din carne, dar și din ecou.
Un ecou de generații.
Umbrele lor nespuse ți se așază în spate… până când îți vine rândul să le vezi.
Să nu le mai transmiți.
Poți alege.
Să nu mai duci cu tine rușinea mamei tale.
Să nu te mai închini în fața fricii tatălui tău.
Să nu mai crezi că iubirea înseamnă sacrificiu.
Părinții au dăruit.
Tu ești cel care a primit.
Dar acum ai un alt rol:
Să oprești lanțul.
Să închizi cercul.
Să iubești fără să repeți.
Când devii părinte cu adevărat
Când te desprinzi de rol.
Când încetezi să îl „educi” și începi să te lași transformat de prezența copilului tău. Când renunți la frica că „nu faci destul” și îți asumi că iubirea autentică nu controlează, ci onorează.
Desprinderea sacră: cum să nu te pierzi în rolul de părinte
Când devii părinte, lumea îți spune că trebuie să renunți la tine.
Dar sufletul îți șoptește că, de fapt, copilul are nevoie să vadă cine ești.
Nu copilul are nevoie de salvare.
Ci tu ai nevoie să-ți amintești cine erai înainte să porți titlul de „mamă” sau „tată”.
Când te pierzi în rol, devii funcție.
Dar copilul tău nu are nevoie de un robot care face totul „ca la carte”.
Are nevoie să te vadă autentic, uman, real.
Cu limite, cu alegeri conștiente, cu prezență.
Nu cu perfecțiune.
Vrei să-ți ajuți copilul cu adevărat?
Fii tu însăți.
El are deja sufletul lui. Nu trebuie să i-l construiești.
Iar acel copil, devenit adult, va trăi în conflict:
„Trăiesc viața mea sau repar viața părinților mei?”
Mesajul sufletului tău: întoarcerea Acasă ; Unde este Acasă?
Nu în casa pe care ai construit-o.
Nu în „familia perfectă”.
Nu în diploma de părinte sau partener.
Acasă este acolo unde ești înăuntrul tău.
Când ești aliniat cu ce simți.
Când ești golit de frică și plin de adevăr.
Când nu mai lupți cu viața, ci o lași să curgă.
Când nu mai întrebi: „Ce trebuie să fac?”, ci:
„Ce vrea sufletul meu să simtă acum?”
Acolo e Dumnezeu.
Acolo e Mama.
Acolo e Pacea.
Acolo te întorci – nu ca părinte, nu ca fiică, nu ca rol –ci ca ființă întreagă.
Copilul este oglinda neiertărilor tale.
Ce judeci la copilul tău, e ceea ce n-ai iertat la tine. Ce te irită profund la el, este rana ta nevindecată strigând să fie văzută.
Când rolul dispare, rămâne adevărul
Tu nu ești mamă.
Nu ești fiică.
Nu ești mentor.
Nu ești terapeut.
Nu ești coach.
Nu ești „ea care a suferit” sau „el care a reușit”.
Toate acestea sunt haine.
Frumoase, dar haine.
Când viața te lasă fără ele, ce rămâne?
Rămâne ceea ce nu moare:
Sufletul tău.
Prezența ta.
Adevărul tău.
Renunță la a fi un părinte perfect.
Fii un suflet prezent.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți sinceri. Care plâng, care se ridică, care spun: „Nu știu, dar învăț. Împreună.”
Acolo nu mai e nimic de demonstrat.
Nimic de apărat.
Nimic de explicat.
Acolo doar ești.
Cum vindeci fără să corectezi
Vindecarea adevărată nu e un proces de reparație, ci de reamintire.
Nu vii pe acest pământ ca să te corectezi, ci ca să-ți aduci aminte cine ești dincolo de tot ce ai fost învățat că ar trebui să fii.
Corectarea presupune o judecată: „așa nu e bine, trebuie altfel”.
Dar vindecarea începe atunci când încetezi să mai lupți cu ceea ce ai fost, cu ceea ce ai trăit, cu ceea ce simți acum.
Vindecarea nu cere să repari, ci să cuprinzi.
Să spui: „Așa am simțit. Așa m-am apărat. Așa m-am pierdut. Așa m-am protejat. Așa am iubit, cum am știut.”
Nu e nimic greșit în mecanismele tale, ele au fost perfecte pentru nivelul tău de conștiință de atunci.
Vindecarea reală e recunoaștere, nu corectură.
Corectura este a minții.
Vindecarea e a sufletului.
Când nu mai simți nevoia să-ți corectezi copilul interior, ci îl asculți.
Când nu mai vrei să-ți rescrii povestea, ci o citești cu compasiune.
Când nu mai ceri alt final, ci înțelegi rostul începutului.
Atunci, ești pe calea inimii.
Mintea vrea perfecțiune.
Sufletul vrea întregire.
Mintea spune: „Trebuia să fiu altfel.”
Sufletul șoptește: „Ești complet și așa.”
Cea mai profundă vindecare este atunci când poți ține în brațe și greșeala, și rușinea, și frica, fără să le mai alungi.
Să le spui: „Vă văd. Vă primesc. Vă mulțumesc. Acum pot merge mai departe.”
Asta nu se învață în niciun curs.
Pentru că asta nu e o tehnică. E o alegere de conștiință.
Cum vindeci fără să corectezi?
Renunțând să mai fugi de tine.
Și alegând să te iubești exact acolo unde te-ai ascuns cel mai tare.
Te mai poate interesa si urmatoarele articole ale autorului:
Responsabilitatea SACRĂ a unui părinte CONȘTIENT
Autor: Ligia Constantin/ Life & Business Mentor
Pagina Facebook: https://www.facebook.com/emma.maria.908579
Pagina Instagram: https://www.instagram.com/ligia_constantin_/