A venit, a venit toamna… Lasa-mi, toamna, pomii verzi… Ce te legeni, codrule… Iti suna cunoscut aceste versuri? Iti prezentam o colectie de poezii de toamna ale celor mai renumiti poeti romani.
Poezii de toamna de George Toparceanu
Rapsodie de toamna I
A trecut intai o boare
Pe deasupra viilor,
Si-a furat de prin ponoare
Puful papadiilor.
Cu acorduri lungi de lira
I-au raspuns fanetele.
Toate florile soptira,
Intorcandu-si fetele.
Un salcam privi spre munte
Mandru ca o flamura.
Solzii frunzelor marunte
S-au zburlit pe-o ramura.
Mai tarziu, o cotofana
Fara ocupatie
A adus o veste-n goana
Si-a facut senzatie:
Cica-n munte, la povarna,
Plopii si rasurile
Spun ca vine-un vant de iarna
Rascolind padurile.
Si-auzind din departare
Vocea lui tiranica,
Toti ciulinii pe carare
Fug cuprinsi de panica…
Zvonul prin livezi coboara.
Colo jos, pe mlastina.
S-a-ntalnit un pui de cioara
C-un batlan de bastina
Si din treacat ii arunca
Alta veste stranie,
C-au pornit-o peste lunca
Frunzele-n bejanie!
Rapsodie de toamna II
Intr-o clipa, alarmate,
Ies din santuri vrabiile.
Papura pe lac se zbate
Leganandu-si sabiile.
Un lastun, in frac, apare
Sus pe-un varf de trestie
Ca sa tie-o cuvantare
In aceasta chestie.
Dar broscoii din rastoaca
Il insulta-n pauze
Si din papura-l provoaca
Cu prelungi aplauze.
Lisitele-ncep sa strige
Ca de mama focului.
Cocostarci, pe catalige,
Vin la fata locului.
Un tantar, nervos si foarte
Slab de constitutie,
In zadar vrea sa ia parte
Si el la discutie.
Cand deodata un erete,
Politai din nastere,
Peste balta si boschete
Vine-n recunoastere
Cu porunca de la centru
Contra vinovatului,
Ca sa-l aresteze pentru
Siguranta statului…
De emotie, in surdina,
Sub un snop de bozie,
O pastaie de sulcina
A facut explozie.
Rapsodie de toamna III
Florile-n gradini s-agita.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamna din elita
Isi indreapta talia.
Trei petunii subtirele,
Farmec dand regretelor,
Stau de vorba intre ele:
”Ce ne facem, fetelor?…”
Floarea-soarelui, batrana,
De pe-acum se sperie
C-au sa-i cada in tarana
Dintii, de mizerie.
Si cu galbena ei zdreanta
Sta-n lumina matura,
Ca un talger de balanta
Aplecat pe-o latura…
Intre gaze, fara frica
Se re-ncep idilele.
Doar o gargarita mica,
Blestemandu-si zilele,
Necajita cere sfatul
Unei molii tinere,
Ca i-a disparut barbatul
In costum de ginere.
Imprejur ii canta-n saga
Greierii din flaute.
”Uf, ce lume, soro draga!”
Unde sa-l mai caute?
L-a gasit sub trei graunte
Mort de inanitie.
Si-acum pleaca sa anunte
Cazul la politie.
Rapsodie de toamna IV
Buruienile-ngrozite
De-asa vremi protivnice
Se vorbira pe soptite
Sa se faca schivnice.
Si cum stie-o rugaciune
Doamna masalarita,
Tot soborul ii propune
S-o aleaga starita.
Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n vaduvie
Sa traiasca slobode.
Vezi! de-aceea matraguna
A-nvatat un brusture
Sa le spuie-n fata una
Care sa le usture!…
Jos, pe-un varf de campanula
Pururea-n vibratie,
Si-a oprit o libelula
Zborul plin de gratie.
Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatina,
Giuvaer de smalt si aur
Cu sclipiri de platina.
Rapsodie de toamna V
Dar deodata, pe coline
Scade animatia …
De mirare parca-si tine
Vantul respiratia.
Zboara vesti contradictorii,
Se-ntretaie stirile…
Ce e? … Ce e? … Spre podgorii
Toti intorc privirile.
Iat-o! … Sus in deal, la strunga,
Asternand pamantului
Haina ei cu trena lunga
De culoarea vantului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zana melopeelor,
Spaima florilor si Doamna
Cucurbitaceelor …
Lung isi flutura spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste solduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleaca mai departe
Pustiind cararile,
Cu alai de frunze moarte
Sa colinde zarile.
. . . . . . . . . . . . . . .
Gaze, flori intarziate!
Muza mea satirica
V-a-nchinat de drag la toate
Cate-o strofa lirica.
Dar cand stiu c-o sa va-nghete
Iarna mizerabila,
Ma cuprinde o tristete
Iremediabila …
Toamna in parc
Cad grabite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompata
De matasa unui nor,
Visatoare trece-o fata
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uita-n jos posac.
Ea striveste foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Si-ntr-o fina discordanta
Cu privelistea sonora,
Merg asa, cam la distanta,
El major si ea minora…
Octombrie
Octombrie-a lasat pe dealuri
Covoare galbene si rosii.
Trec nouri de argint in valuri
Si canta-a dragoste cocosii.
Ma uit mereu la barometru
Si ma-nfior cand scade-un pic,
Caci soarele e tot mai mic
In diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe dupa zile,
Mai nestatornice si mai
Subtile…
Intarziata fara vreme
Se plimba toamna prin gradini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Si cum abia pluteste-n mers
Ca o marchiza,
De parca-ntregul univers
Priveste-n urma-i cu surpriza,
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnisoara
S-a-ngalbenit, s-a zapacit
Si de emotie-a-nflorit
A doua oara …
Noapte de toamna
Murmur lung de stresini, risipite soapte
Cresc de pretutindeni si se pierd in noapte.
Rareori prin storuri o lumina scapa
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apa
Si-mi trimite-n fata raza ei rasfranta …
Ploaia bate-n geamuri, stresinile canta.
Dar treptat, cu larma potolita scade
Cantecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des in preajma umbre vii rasar,
Ploaia peste case pica tot mai rar
Si-n gramezi de neguri apele se strang …
Lumea-ntreaga doarme, stresinile plang.
Pana cand o raza de argint in zare,
Lamurind pe bolta straturi de ninsoare,
Lin desface umbra si de crengi anina
Scanteieri albastre, boabe de lumina.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea muta cad lumini de vis
Si-n troiene albe norii se desfac …
Dar cand iese luna, stresinile tac.
Dormi, iubire dulce! …
Numai eu intarziu, singur pe carare,
Farmecul acestei clipe calatoare…
Gandurile mele vin sa te destepte,
Din pridvorul tainic sa cobori pe trepte.
Sa cobori in toamna limpede si rece
Si, visand cu mine clipa care trece,
Sa-mi sporesti tristetea ceasului tarziu
Cand, strain de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, ratacind pe drum,
Sa sarute urma pasilor de-acum.
Balada unui greier mic
Peste dealuri zgribulite,
Peste tarini zdrentuite,
A venit asa, deodata,
Toamna cea intunecata.
Lunga, slaba si zaluda,
Botezand natura uda
C-un manunchi de ciumafai,
Cand se scutura de ciuda,
Imprejurul ei departe
Risipeste-n evantai
Ploi marunte,
Frunze moarte,
Stropi de tina,
Guturai…
Si cum vine de la munte,
Blestemand
Si lacrimand,
Toti ciulinii de pe vale
Se pitesc prin vagauni,
Iar macesii de pe campuri
O intampina in cale
Cu grabite plecaciuni…
Doar pe coasta, la urcus,
Din casuta lui de huma
A iesit un greierus,
Negru, mic, muiat in tus
Si pe-aripi pudrat cu bruma:
– Cri-cri-cri,
Toamna gri,
Nu credeam c-o sa mai vii
Inainte de Craciun,
Ca puteam si eu s-adun
O graunta cat de mica,
Ca sa nu cer imprumut
La vecina mea furnica,
Fiindca nu-mi da niciodata,
Si-apoi umple lumea toata
Ca m-am dus si i-am cerut…
Dar de-acus,
Zise el cu glas sfarsit
Ridicand un piciorus,
Dar de-acus s-a ispravit…
Cri-cri-cri,
Toamna gri,
Tare-s mic si necajit!
Poezii de toamna de Vasile Alecsandri
Sfarsit de toamna
Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele,
Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele;
Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmarite de al nostru jalnic dor.
Vesela verde campie acu-i trista, vestezita;
Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;
Frunzele-i cad, zbor in aer, si de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
Din tuspatru parti a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un card de corbi iernatici prin vazduh croncanitori.
Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!
Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.
Boii rag, caii nacheaza, canii latra la un loc,
Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.
Toamna tesatoare
Toamna mandra, harnica
Si de bunuri darnica
A-mpartit a ei comori:
Frunza-i dat-au vantului,
Iar roada pamantului
Dat-o-au la muncitori.
Dat-au in pentru stergare
Si porumb pentru cosare
Plin de tinte aurii,
Si toti strugurii din vie
Pentru dalba veselie
De la nunti si cumatrii.
Dat-au inca pentru coasa
Iarba-i verde si frumoasa
Care-n vai au inflorit;
S-a ei paseri cantatoare,
S-a ei siruri de cucoare
Tainicului Rasarit.
S-au ramas, sarmana, goala,
Pe cand viforul se scoala
Aducand gerul de an!..
Ce-a sa faca ea la iarna?
Norii vin ca sa astearna
Pe campii lungul troian.
Vai de ea!.. Ce-a sa devia
Sub cumplita vijelia
Care sufla oterit
Peste vaile uscate,
Peste apele-nghetate,
Peste codrul desfrunzit?.
Dar nu-i pasa!.. Cat e soare,
Toamna, mandra tesatpare,
Pune furca-n braul ei,
Ca sa toarca si sa tese
Panza lata-n ite dese
De-nvalit umerii sai.
Si torcand de-a lungul trece
Peste brazda murga, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasa
Pe pamanat in urma lasa
Mreji de raze argintii.
Cate lanuri, vai intinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucessc.
Unele s-aduna-n caier.
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin calatoresc.
Toamna grabnic le urzeste,
Le-mpleteste, nevedeste,
Si cu toate la un loc
Ea-si lucreaza-o-nvalitoare
Ca sa mearga-n sezatoare
Si sa ia parte la joc.
Iat-o in camesa alba,
Cu lefti mari lucind in salba,
Mar cat ochii sai caprii.
Trista iarna-o pizmuieste
Si prin neguri o pandeste
Descantand vrajitorii.
Iar romanul cu drag spune:
” Doamna! fa inca-o minune!
Scoate0o fata-n calea mea,
Ca si toamna harnica
Si de suflet darnica,
Sa-mi fac traiul meu cu ea! „
Poezii de toamna de Octavian Goga
Toamna
Val de bruma argintie
Mi-a impodobit gradina
Firelor de lamaita
Li se usca radacina.
Peste crestet de dumbrava
Norii suri isi poarta plumbul,
Cu podoaba zdrentuita
Tremura pe camp porumbul.
Si cum de la miazanoapte
Vine vantul fara mila,
De pe varful surii noastre
https://www.versuri.ro/w/8cw6
Smulge-n zbor cate-o sindrila.
De vifornita pagana
Se-ndoiesc nucii, batranii,
Plange-un pui de ciocarlie
Sus pe cumpana fantanii.
Il ascult si simt subt gene
Cum o lacrima-mi invie:
– Ni se-aseamana povestea,
Pui golas de ciocarlie.
Coboara toamna …
Coboara toamna-ncet din slava,
Naframa galbena-i rasare
Si peste varfuri de dumbrava
Ii flutura departe-n zare.
Atat de jalnic geme vantul,
Cum s-a pornit acum sa zboare,
Pare c-a prins in drum cuvantul
Unei neveste care moare.
Pe urma lui un plans se-mparte
Si-n taina codrului strabate,
Ca niste fluturi, soli de moarte,
S-alunga foile uscate.
Lumina soarele si-o frange,
De somn pleoapele i-s grele,
In jur de patul alb isi strange,
Mai des, cernitele perdele.
Din geana lui abia o raza
Imi mai aluneca pe frunte
Si tremurand imi lumineaza
Argintul firelor carunte …
Toamna noua
Atat de trista-i dimineata
Acum cand plange-o toamna noua,
Cand cade din copaci viata
Si frunze galbene ma ploua.
O lume-ntreaga simti cum moare
Intr-o tulpina ce se-ndoaie,
In orice zvon o asteptare
Si-un vis in fiecare foaie.
Abia o bruma fara mila
Si vara mi-a fugit departe,
Rasar, movila de movila,
In jur de mine frunze moarte.
Ce taina le-a desprins in soapte
Mai multe azi ca altadata,
Ce visuri au murit azi-noapte
Cu-atata frunza spulbetara?
Icoane negre mi s-arata,
Si nu stiu cum, dar mi se pare
Ca-n noaptea asta-ntunecata
S-a prapadit o fata mare.
Poezii de toamna de Mihai Eminescu
Sonet I
Afara-i toamna, frunza-mprastiata,
Iar vantul svarla-n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr-un ceas gandesti la viata toata.
Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni-n usa ta sa bata;
Dar si mai bine-i, cand afara-i sloata,
Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.
Si eu astfel ma uit din jet de ganduri,
Visez la basmul vechiu al zanei Dochii,
In juru-mi ceata creste randuri-randuri;.
De odat-aud fosnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scanduri..
Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii.
Ce te legeni?…
– Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vant,
Cu crengile la pamant?
– De ce nu m-as legana,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vantul frunza-n dunga –
Cantaretii mi-i alunga;
Bate vantul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sa nu ma plec,
Daca pasarile trec!
Peste varf de ramurele
Trec in stoluri randurele,
Ducand gandurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rand, pe rand,
Zarea lumii-ntunecand,
Si se duc ca clipele,
Scuturand aripele,
Si ma lasa pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De ma-ngan numai cu el!
Poezii de toamna de Ana Blandiana
Lasa-mi, toamna, pomii verzi,
Uite, ochii mei ti-i dau.
Ieri spre seara-n vantul galben
Arborii-n genunchi plangeau.
Lasa-mi, toamna, cerul lin.
Fulgera-mi pe frunte mie.
Asta-noapte zarea-n iarba
Incerca sa se sfasie.
Lasa, toamna-n aer pasari,
Pasii mei alunga-mi-i.
Dimineata bolta scurse
Urlete de ciocarlii.
Lasa-mi, toamna, iarba, lasa-mi
Fructele si lasa
Ursii neadormiti, berzele neduse,
Ora luminoasa.
Lasa-mi, toamna, ziua, nu mai
Plange-n soare fum.
Insereaza-ma pe mine,
Ma-nserez oricum.
Poezii de toamna de George Cosbuc
Zile de toamna
Ieri vedeam pe lunca flori
Mandri fluturi zburatori,
Si vedeam zburand albine!
Ieri era si cald si bine.
Azi e frig si nori si vant,
Frunzele cad la pamant,
Florile stau suparate,
Vestejesc de bruma toate.
Ieri era frumos pe-afara
Ca-ntr-o calda zi de vara.
Azi e toamna pe pamant
Vreme rea si bate vant.
Toamna
Toamna tarziu,
In noaptea cu luna,
Cum vajaie codru
Si geme, si suna!
Din nordul cu neguri
Un vuiet rasare
Si vine, si creste
Mai iute, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Si bine-ntelege
Al ostilor vuiet
Din norduri pornite –
El vrea sa rascoale
Puteri obosite
Si-njura, si urla,
Ca-si simte pieirea.
Si galben se face,
Nu poate s-adoarma,
Nu-si afla nici pace.
Si tremura codru
Cu inima rupta
De spaima, se zbate,
Cu vantul se lupta,
Pocneste si suna
Si-si urla durerea,
Caci vantul il prinde
Si-l strange de mijloc,
Topindu-i puterea!
Si codrul se-ndoaie;
Si-l biruie vantul,
Razand il sugruma
Si-i rupe vestmantul,
Si parul i-l smulge
Si-n vai il arunca.
Un tipat rasare
Pe deal si pe lunca:
Grabitele pasari
Cu vuiet alearga,
Si norii vin stoluri
Pe-ntinderea larga,
De spaima s-ascunde
Paraul sub gheata-
Si regele codru,
Din ultima viata,
Suspina vazandu-si
Pustiul, si geme,
Si cade pe spate.
Si moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Si moare natura
De jalea padurii
in toamna tarziu!
Poezii de toamna de Tudor Arghezi
Tarziu de toamna
Prin singuratatea lui brumar
Se risipeste parcul, cit cuprinzi,
Invaluit in somnul funerar
Al fumegoaselor oglinzi.
Caci prin mijloc, bolnav de mii de ani,
Intunecat in adincimi un lac e-ntins
Si singele, din vii si din castani,
Pe fata ruginie a undelor s-a prins.
Tristetea mea stravede printre arbori zarea,
Ca-ntr-un tablou in care nu-ntelegi:
Boschet sau asteptare opreste-n fund cararea ?
Si linistea-i ecoul buchetelor pribegi.
Spital de intristare, de cainta,
In care-ti plingi iubirea nentimplata
Si-ti amintesti cu dor, cu-o suferinta,
Faptura nentilnita niciodata.
Molifti, citiva, s-au intilnit departe,
Pe cind murmurul parcului se roaga …
Se-nchide inserarea ca o carte
Si sufletul in foi, ca o zaloaga.
Toamna
Strabatem iaras parcul, la pas, ca mai nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.
Doi ingeri duc beteala fantanilor pe maini.
Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.
Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.
Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii..
Privirea intarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui usure si-l iau sa i-l dezmierd..
Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange?
Apusul isi intoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut –
Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.
Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua
Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.
Si cum scoboara noaptea, al’data asteptata,
Imi pare veche luna – si steaua ce se-arata,
Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.
Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.
Niciodata toamna…
Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid asternut e sesul cu matasa.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin ingrosat in fundul lor de lut,
Stau in tarmu-albastru-al raului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.
Pasarile negre suie in apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturand in sus
Foile,-n azur.
Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca
Vie sa asculte-ndemnul nenteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses.
Poezii de toamna de Nichita Stanescu
Emotie de toamna
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.
Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.
Aer de toamna
Ma curenta privirea ta
intamplatoare.
Frunza tristetii de pe chip
deodata mi-o smulgeai,
si stam in soare,
cu chipul nemiscat si-ndragostit.
Ma curenta privirea ta
intamplatoare,
somnul cu vise mi-l smulgea.
O, si lasa deasupra mea, in soare
doar ramuri de copaci
si pasari rotitoare.
Ma curenta privirea ta
intamplatoare,
si totul devenea in jurul meu
amanuntit.
Si imi parea
c-a fost asa de totdeauna,
si soarele-l uitam, pe bolta-ntepenit.
Inserare de toamna
Ziua aluneca, tragand dupa ea
prin fereastra joasa, culorile joase,
de parca-ai fi-mpins-o cu mainile subtiri
pe care le-ai ridicat din imbratisarea mea.
Steaua neagra a pletelor tale
imi rasare, scanteind,
in dreptul inimii,
cand iedera uscata bate ritmic in geam
un tot mai indepartat si mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua aluneca spre cenusiu, spre negru,
smulgand frunzele si tragand de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
si-un relief de munti, intors spre noi,
izbucneste deasupra, urcand,
coborand.
foto: Depositphotos.com