În urmã cu aproape zece ani, au apãrut în viaţa mea o serie de necazuri privind sãnãtatea. Aveam ca din senin dureri de cap, ameţeli, înţepãturi în stînga, sub coaste şi o stare de slãbiciune generalã. Dupã ce am fãcut analize medicale, mi s-a pus diagnosticul de „policitemie vera”. Am aflat cã i se mai spune şi eritremie. Doctoriţa de familie mi-a prescris aspirinã. Mi s-a pãrut prea simplu tratamentul, dar nu am zis nimic. Uneori lucrurile sînt mult mai puţin complicate decît ne închipuim noi.
Situaţia s-a ameliorat. Însã n-a trecut mult timp şi necazurile au revenit. Am bãtut din nou la uşa cabinetului doctoriţei şi i-am cerut un tratament mai complex, dar mi-a dat tot aspirinã şi mi-a spus verde-n faţã cã altã medicaţie nu existã, iar dacã lucrurile se complicã sã vin sã-mi scoatã sînge. „Cum se poate aşa ceva?”, am întrebat-o uimit. „Asemenea metode se practicau în Evul Mediu şi se mai folosesc astãzi doar la cai”. Mi-am adus aminte cã, în copilãria mea, atunci cînd armãsarii se agitau peste mãsurã, li se dãdea drumul la sînge cu nişte instrumente tãioase numite stricnele. Doctoriţa însã mi-a repetat acelaşi lucru, cã altã metodã de tratament nu existã. Am plecat dezamãgit cã medicina modernã nu dispune de mijloace eficiente de luptã cu o boalã care mie atunci mi se pãrea banalã.
N-a trecut multã vreme şi au reapãrut simptomele. M-am dus din nou la doctoriţã, care a umplut o seringã uriaşã, aşa mi s-a pãrut, cu sînge din braţul meu. Sã fi fost vreo 300 ml. Am crezut cã gata, am scãpat. De unde! Peste douã luni, simptomele au reapãrut. Iar mi-a scos sînge. A treia intervenţie „cabalinã” a venit peste o lunã, iar a patra peste douã sãptãmîni.
M-am alarmat rãu de tot. Mã întrebam pînã cînd o sã continui aceastã manevrã? Voi fi oare nevoit sã mã duc zilnic sã-mi scoatã sînge? Doctoriţa a dat neputincioasã din umeri. „Aş vrea sã fac mai mult domnule Nicu. Dar nu pot! Atît se poate face din punct de vedere medical”, mi-a spus ea sincer afectatã.
Nu mã puteam limita la datul din umeri al doctoriţei şi nici la explicaţiile ei, chiar dacã pãreau deschise, cinstite. Aşa cã, în sãptãmînile urmãtoare, cu analizele-n mînã, am cerut tratament şi altor medici, de la Ploieşti şi Bucureşti. Acelaşi rezultat. „Poţi sã te duci dumneata şi la Paris sau New York”, mi-a spus un medic din Bucureşti, destul de priceput la bolile de sînge. „Nu existã alte mijloace. Ãsta-i tratamentul standard în toatã lumea”. „Dacã aşa stau lucrurile, spuneţi-mi la ce necazuri mã pot aştepta din partea bolii, dacã simptomele evolueazã!”, l-am rugat pe doctor, cu gîndul sã aflu mãcar de ce sã mã pãzesc. „La nimic grav, dacã te duci mereu sã-ţi extragã sînge”. „şi dacã nu mã mai duc?” am întrebat eu. „Poţi sã faci infarct sau accident vascular cerebral din cauza vîscozitãţii mari a sîngelui. Ce, ţi-e greu sã te duci o datã sau de douã ori pe lunã la spital pentru o intervenţie pe care o suportã şi copiii? Nu leşini, nu-ţi vine rãu, nu-ţi cade mustaţa. Poate cel puţin o sã devii ceva mai puţin insistent”, a adãugat el ironic. „Nu mi-e greu însã mã gîndesc cã asta nu vindecã boala”. „Fireşte cã nu, pentru cã policitemia vera este incurabilã”. „Dar în ce constã nãpasta asta, de ziceţi cã nu se vindecã?”, am mai întrebat. „Vrei sã te faci doctor, se pare”, a comentat el la fel de zeflemitor.
În general, sînt o fire circumspectã şi pun mai totdeauna la îndoialã ce-mi zic alţii. Pînã nu verific de zeci de ori un lucru, nu cred în el. Aşa cã m-am gîndit sã consult cîteva lucrãri de specialitate. Analfabet nu sînt şi se pare cã nici prost, am cîntãrit eu. Apoi nu degeaba se spune cã doctorul cel mai bun este chiar pacientul însuşi. Doar n-o fi boala asta mai complicatã ca bomba atomicã, sã nu-i pot da de capãt. La nevoie, cu un dicţionar alãturi, o sã mã descurc, am gîndit. Am început sã cer doctorilor pe care-i cunoşteam lucrãri de medicinã, sã citesc reviste, ziare care abordau probleme de sãnãtate. Curînd mi-a cãzut în mînã o carte interesantã, fãrã prea mulţi termeni de specialitate: „Interpretarea analizelor medicale” – autor dr. Gabriel Ivanovici, Editura Militarã, 1995. Iatã ce scrie la pagina 279, subcapitolul „Eritremia”: „Policitemia vera sau „boala Vasquez” este o afecţiune neoplazicã a ţesutului sanguin. Este o hiperplazie primitivã a mãduvei eritropoetice, caracterizatã clinic printr-o creştere absolutã a numãrului de eritrocite, tromboze venoase, splenomegalie şi evoluţie cronicã. O parte dintre aceşti bolnavi sfîrşesc cu un tablou hematologic de leucemie mieloidã”. Termenii „neoplazicã” şi mai ales cel de „leucemie”, cu alte cuvinte boalã canceroasã, m-au cutremurat. Am comparat analizele mele cu cele din lucrare. Principalele valori, pe baza cãrora s-a pus diagnosticul, coincideau.
Numai un bolnav de cancer îşi poate da seama cum te simţi cînd afli cã ai aceastã teribilã maladie. Frica de moarte m-a paralizat pur şi simplu, nu mai eram bun de nimic. Dar dacã analizele sînt greşite sau doctorii se-nşealã, mi-am zis eu, sã mã mai încurajez puţin. Poate cã nu-i politicemie vera! Aşa cã am repetat analizele la Spitalul Judeţean din Ploieşti. Au ieşit aproape la fel: hemoglobina 18,6 la sutã, vîscozitatea sîngelui 21,3, splina mãritã. Medicii mi-au pus acelaşi diagnostic.
Ca sã mai uit de nenorocire, a doua zi am plecat la vînãtoare cu alţi împãtimiţi ai acestui sport. Încercam sã-mi ascund amãrãciunea, sã fiu chiar vesel, dar numai eu ştiam ce era în sufletul meu. La prînz, lîngã un foc vînãtoresc, aveam sã trãiesc cea mai fericitã întîmplare din viaţa mea. Unul dintre invitaţi, domnul Ene Fãnicã Voinea – nu-l mai vãzusem pînã atunci, dar aflasem despre el cã se ocupã de tratamente cu plante – s-a uitat atent la faţa şi ochii mei şi mi-a spus: „Suferi de o boalã de sînge gravã. Sã treci mîine pe la mine sã-ţi dau un tratament. Poate n-o sã te vindec definitiv, dar o sã ţinem necazul în frîu”. Instinctiv, am intuit în personalitatea sa o mare forţã şi energie. Simţeam cã este omul potrivit alãturi de care sã lupt pe baricadele cumplitei boli. Îmi venea sã-l îmbrãţişez de bucurie, dar figura lui sobrã m-a ţinut pe loc.
Uite cã nu e totul pierdut, îmi ziceam! Nu vã daţi seama cît de fericit eram! I-am mulţumit de nu ştiu cîte ori şi a doua zi m-am înfiinţat la cabinetul sãu. Mi-a prescris un tratament cu o tincturã specialã preparatã de dumnealui, ceaiuri şi un regim alimentar nu prea drastic. În primul rînd, a trebuit sã elimin din meniu tot ce stimuleazã producerea de globule roşii. Adicã legume şi fructe de culoare roşie, portocalie şi verde închis – sfeclã roşie, varzã roşie, roşii, morcovi, spanac, vişine, mere roşii, struguri negri, portocale, caise -, sã nu mai consum carne de mamifere, organe animaliere, ouã şi alte din astea.
A fost necesar apoi sã renunţ la grãsimi şi margarine (principala sursã de radicali liberi, dupã spusele domnului Voinea, un fel de ruginã internã care macinã sãnãtatea), la afumãturi şi alimente fripte pe grãtare cu cãrbuni (conţin benzpiren, o substanţã cancerigenã), la pîine albã, fãinoase fine şi prãjituri (nu mai au aproape deloc în compoziţie fibre vegetale, care, spunea dumnealui, au efect anticancerigen, deoarece dilueazã compuşii neoplazici din intestine), la prãjeli, sucuri chimizate, sare recristalizatã, mãsline negre, îndeosebi alimente care, virtual, prezintã riscuri cancerigene. În compensaţie, mi-a recomandat alimente a cãror nutrienţi au efecte anticancerigene: legume şi fructe crude, produse care conţin fibre vegetale, pîine integralã sau Graham, peşte oceanic, lapte de caprã prins, nuci. Am trecut la un nou stil de viaţã, cu mese regulate, fãrã alcool, cafea şi alte din astea, cu un program echilibrat de muncã şi odihnã.
Domnul Voinea m-a învãţat sã recoltez singur plantele medicinale de care aveam nevoie. „Aş fi putut sã ţi le dau eu”, mi-a spus dumnealui, „dar binele ar fi fost numai parţial, pentru cã ştii ce zice proverbul: dacã-i dai omului un peşte, îl hrãneşti o zi, pe cînd dacã-l înveţi sã pescuiascã, îl hrãneşti toatã viaţa”. Îi mulţumesc şi pentru asemenea mãrinimie.
Întregul tratament a cerut muncã nu glumã, renunţãri, fermitate, voinţã. Am trãit şi temeri şi şovaieli. Mã întrebam, uneori, dacã nu cumva totul e zadarnic. Oare acest imens travaliu va da rezultatele aşteptate? Am continuat însã. Nu aveam altã soluţie. Medicina alopatã îmi oferea foarte puţin, adicã mai nimic.
Toate aceste nelinişti şi ezitãri au dispãrut o datã cu primele semne pozitive. Chiar dupã numai o lunã de tratament, simptomele iniţiale au dispãrut, iar dupã încã douã luni, analizele s-au încadrat în limite aproape normale. Au trecut mai bine de zece ani de atunci şi ele sînt la fel. Nu a mai fost nevoie sã mi se mai scoatã sînge. Urmez doar tratament de întreţinere. E acelaşi ca şi cel de la început, numai cã pauzele sînt mai mari. Nu ştiu dacã m-am vindecat complet. Poate ca nu, din moment ce, atunci cînd întrerup cura mai mult decît este stabilit, simptomele revin, iar probele de laborator ies în afara valorilor normale. Dar ţin boala sub control. Ma duc la serviciu, trãiesc o viaţã normalã, mã simt bine. De ce am povestit amãnunţit toate acestea? Evident, pentru a fi de folos şi altora. Conteazã, deci, experienţa cuiva. O întîmplare fericitã a fost cã eu am aflat aceastã persoanã experimentatã în tratamente cu plante medicinale, cãruia îi mulţumesc, în sinea mea, în fiecare zi.
(tehnician Nicolae Frate, 53 de ani, Vãlenii de Munte, relatare in http://www.ziarulevenimentul.ro/)
––
Trimite si tu la redactia noastra povestea vindecarii tale sau a cuiva cunoscut, indiferent prin ce metoda s-a produs vindecarea, iar randurile tale pot salva vieti si reda sperantele in mii de oameni. Iti asteptam experienta pe office@sfatulparintilor.ro!
––-
Informatii suplimentare despre specialistul naturist ENE VOINEA FANICA puteti gasi pe siteul Fundatiei Terapia Naturista aici.
Cu telefon in prealabil pentru programare, mergeti la Valenii de munte, judetul Prahova, la adresa indicata pe site pentru a primi tratament pentru afectiunea de care suferiti. Rezultatele sale sunt remarabile. (nota redactiei)
Boli vindecate de acestea sunt:
| ARTERIOPATIE CRONICA OBLITERANTA | |
| STERILITATE FEMININA | |
| HIV – SIDA | |
| SARCOIDOZA |
