Sirenele, rusalce sau ondine… oricum ar fi numite frumoasele apelor, ele populează mituri străvechi, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Din Oceanul Indian până la Marea Mediterană şi Pontul Euxin, poveştile făpturilor cu trup de peşte au însufleţit imaginaţia marinarilor. Până şi azi, după zeci de ani de cercetări marine, unii mai cred în existenţa lor…
Făpturile magice din mare au supravieţuit în folclor încă din perioada puternicului imperiu Asirian, din mileniul III înainte de Hristos. Pe atunci, erau reprezentate adesea în sculpturi şi basoreliefuri monştri cu trup de animal şi chip omenesc. Artiştii înfăţişau lei cu cap de om şi aripi de vultur, centauri, dar şi fiinţe din regatul apelor, tinere mlădioase, cu solzi pe trup şi picioarele unite asemeni cozilor de peşte. Originea acestor făpturi pare să fie doar imaginaţia omenească, deşi există câteva teorii care afirmă că amfibienii au existat cândva pe Pământ, ca urmare a intervenţiei extraterestre. În mitologia greacă, sirenele aveau iniţial coadă şi aripi de pasăre şi un cântec dulce care le fura minţile marinarilor. Cei care le auzeau cântând nu mai aveau nicio scăpare, erau omorâţi şi trimişi în împărăţia lui Hades. Romanii au preluat şi ei legendele frumoaselor cu trup de peşte din miturile orientale. Istoricul Pliniu cel Bătrân considera sirenele o simplă fabulaţie, deşi nota că ar putea exista în India, unde “adormeau bărbaţii cu glasurile lor, apoi îi sfâşiau în bucăţi”.
Sirenele, frumoasele Mării Negre
În pofida frumuseţii lor delicate şi a glasului fermecător, sirenele erau făpturi monstruoase care răspândeau groaza printre marinari. Aproape în toate culturile lumii, întâlnirea cu sirene nu putea duce decât la pierzania nefericiţilor muritori. În legendele româneşti, sirenele se bucură însă de o imagine diferită, care le pune în valoare frumuseţea. Oamenii povesteau că ies pe mal doar în zilele de sărbătoare şi cântă neasumuit de frumos, ţinându-se de mâini.
Citeste continuarea pe libertateapentrufemei.ro.
