Cei mai mulţi dintre oameni cred cu tărie că suferinţa este predestinată tuturor fiinţelor umane, că nu avem cum scăpa de ea, că omul este făcut să sufere, asta îi este soarta. Cred că vorbele prinţului Nikolai Lvovici Mâşkin, eroul central al romanului “Idiotul” de F. M.Dostoievski, spun totul despre acestă concepţie larg răspậndită:
“Nu există fericire în confort, ea se câştigă prin suferinţă. Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate…”
Cred că toate evenimentele ce se petrec acum în lume sau în viaţa noastră particulară tind să susţină acestă credinţă şi totuşi, aş vrea să plonjăm mai adậnc în acest subiect delicat, pentru că lucrurile pot începe să se schimbe în acest colţ de Univers în care ne aflăm, cu condiţia ca noi să le permitem să o facă.
Poate nu vom scăpa total de provocări, conflict, contrast, dar putem gestiona suferinţa. Vom avea mereu teste, încercări, este modul în care noi invatam în această dimensiune, ne-am asumat acest lucru când am ales să venim pe Pământ, dar modul în care interpretăm suferinţa, gradul în care ea ne afectează viaţa, se va schimba total. Durerea este inevitabilă dar suferinţa este opţională[1]!!! Apoi, cu cât conştiinţa noastră se va înălţa mai mult, cu atât testele vor scădea în duritate, dramatism şi amploare.
Imi amintesc de o poveste-parabolă din viaţa lui Gautama Buddha care m-a marcat prin imaginile pe care mi le-a creat în minte: era despre o femeie disperată care îşi duce pe braţe fiul mort în faţa Prinţului Siddhartha, implorậndu-l sa-l aducă la viaţă. Prinţul consimte, cu condiţia ca femeia să îi aducă cậte o sămậnţă de muştar de la toţi cei care nu suferiseră deloc în viaţa lor. Vă imaginaţi că sarcina a fost peste putiinţă de îndeplinit, deoarece nu există fiinţă pe Pămậnt care să nu fi avut necazuri, sfậşieri sufleteşti, suferinţe.
Cu totii suferim. Depinde însă de cật de mult ne identificăm cu acestă suferinţă şi o facem “a noastră”. Gradul de ataşament faţă de suferinţa noastră este invers proportional cu nivel de conştiinţă la care ne situăm şi din care alegem să acţionăm în viaţă.
Pậnă acum, s-a considerat ca suferinţa a fost necesară omenirii. Iată trei modalităţi majore în care ne-a fost de folos:
1. Suferinţa – un catalizator pentru schimbare
De mii de ani suferinţa acţionează ca prim motivator pentru schimbarea opticii asupra vieţii. Fără ea nu am fi evoluat, am fi rămas la un nivel superficial, nu am fi “muşcat” din viaţă cu poftă, simţindu-I toate aromele. Orice suferinţă ne-a motivat apoi să facem schimbări, să ne dorim altceva, să ne exercităm libertatea de a alege diferit a doua oară. In principiu, scopul suferinţei în viaţa noastră a fost nobil şi a avut mereu în vedere evoluţia conştiinţei umane prin cunoaşterea Sinelui. Suferinţa scoate mereu la suprafaţă ce există adânc în inima noastră.